OMILIE EXEGETICĂ LA DUMINICA SFINTEI CRUCI – ADEVĂRATA VIAȚĂ ÎN HRISTOS

Omilie Exegetică la Duminica Sfintei Cruci
Adevărata Viață în Hristos

            „Zis-a Domnul: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-și scape viața și-o va pierde, iar cine își va pierde viața sa pentru Mine și pentru Evanghelie, acela și-o va mântui. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri. Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere.” Marcu 8, 34-38; 9, 1

 

Iubiți credincioși,

            Mare și minunată este puterea Sfintei Cruci!

             În virtutea acestui adevăr de credință, am socotit că, cel mai potrivit gen de cuvântare bisericească, pe care o putem auzi la un asemenea moment, este Omilia Exegetică.

            Și pentru ca tălmăcirea versetelor scripturistice, pe care le-am auzit citite, în cadrul Sfintei Liturghii, să se așeze bine în inimile noastre, de folos este să împărțim această cuvântare în trei părți. Întâi o prezentare a Omilie, precum și a celor trei tipuri de astfel de cuvântări, pe care, Sfânta Biserică le întrebuințează. Apoi, o prezentare a Sfântului Evanghelist Marcu și a Evangheliei scrisă de acesta. Iar în final, ca parte principală a cuvântării, Omilia Exegetică propriu-zisă, în care, vom tălmăci în amânunt, toate versetele acestei minunate pericope evanghelice. Astfel, credem cu tărie că, toate se vor așeza în noi în mod firesc și ne vor servi drept învățătura spre mântuire.

Partea I – Omilia

            Omilia este cuvântarea bisericească, prin care, Sfânta Biserică țintește să ajungă la inimile credincioșilor, cu scopul de a le mișca spre mai bine. Ea își are origininea în vechea cuvântare din Sinagogă, ce poartă numele de Darasha. Aceasta era rostită de rabini, care, folosindu-se de ea, tălmăceau Tora[1]. Dar, mai întâi, ea este întâlnită la Proorocii Vechiului Testament, cum ar fi Ezdra, care, tălmăcea Tora înaintea poporului ales. Și pe fondul convertirii multor iudei la creștinism, Darasha a fost introdusă în Sfânta Biserică, sub numele de Omilie, desigur, îmbrăcată în straie creștine. Astfel, cu ajutorul Omiliei, Sfânta Biserică tălmăcește textul scripturistic și limpezește mesajul mântuiror al lui Iisus Hristos.

            În ceea ce îi privește pe Părinții Omiliei, cu precădere, cei care au contribuit cel mai mult, la formarea și la răspândirea acestui gen de cuvântare bisericească, găsim potrivit să amintim două nume. Întâi Origen, învățatul teolog creștin, care, prin numeroasele sale scrieri omiletice și totodată, prin puternicele sale cuvântări, a reușit să dezvolte Omilia în chip deosebit. Apoi, Sfânul Ioan Gură de Aur, marele tâlcuitor al Sfintei Scripturi, care, a reușit să ducă Omilia pe cele mai înalte culmi. Dacă Origen este socotit a fi Părintele Trupesc al Omiliei, Sfânta Biserică îl recunoaște pe Sfântul Ioan Gură de Aur, drept Părintele Duhovnicesc al acesteia.

            Cât despre tipurile Omiliei, acestea sunt trei la număr, după cum urmează:

  • Omilia Exegetică – Explicarea în detaliu a versetelor pericopei evanghelice pe care o tratează;
  • Omilia Tematică – Tratarea unei teme extrase din pericopa zilei, fie din Sfânta Evanghelie, fie din Apostol;
  • Omilia Catehetică – Tratarea unui adevăr dogmatic, bine formulat în Simbolul de credință (Crezul), care se regăsește în pericopa evanghelică sau apostolică a zilei.

            Și așa, iată că am reușit să împlin cele pe care ni le-am propus astăzi, cu privire la explicarea acestui gen de cuvântare bisericească.  

Partea a II-a – Sfântul Evanghelist Marcu

            Acesta este tânărul care îl urma pe Iisus, în momentul arestării Sale (cf. Marcu 14, 51-52). Apoi, cunoaștem din Sfânta Tradiție că, Cina cea de Taină ar fi avut loc în casa mamei sale[2].  Și, tot casa mamei sale servea, drept loc de întâlnire al ucenicilor Domnului (cf. Fapte 12, 12).

            După moartea, învierea și înălțarea Domnului, el a fost însoțitor al Sfântului Apostol Pavel, în primele două călătorii misionare. Iar după aceea, în contextul unei dispute între Sfinții Apostoli, Sfântul Evanghelist Marcu merge în Cipru, alături de Sfântul Apostol Barnaba (cf. Fapte 15, 37-39). Iar mai târziu, el ajunge însoțitor, am putea spune, chiar un fel de secretar, al Sfântului Apostol Petru (cf. 1 Petru 5, 13).

            Sfântul Evanghelist Marcu este și fondatorul Bisericii din Alexandria, loc în care și-a aflat și Sfârșitul, prin martiriu, la anul 68. El a compus și o Sfânta Liturghie, care îi poartă numele. Și alături de Liturghia Sfântului Iacov Ruda Domnului (Liturghia Antiohiană din Ierusalim), cea a Sfântului Marcu (Liturghia Alexandrină), reprezintă vechile Liturghii ale Bisericii Creștine. În timp (începând cu Sfânșitul sec. IV) acestea au fost înlocuite de Liturghiile Bizantine, a Sfinților Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur. Liturghia Sfântului Marcu mai este săvârșită și acum în Biserica din Alexandria, de partea necalcedoniană a ei.

            Cât despre Evanghelia scrisă de acesta, se crede că ea este o redactare a predicii Sfântului Petru, la solicitorile creștinilor din Roma. A fost scrisă în anul 64 d.Hr., în Roma, într-un număr de doar 16 capitole. Cu toate acestea, textul, pe care ni-l oferă Sfântul Marcu, este unul extrem de profund. El nu impresionează prin cuvinte elevate, ci, mai degrabă, alege un stil lapidar, prin care, exprimă în mod direct, faptele și lucrarea lui Iisus Hristos pe pământ. Deși este așezată ca a doua în Canonul Noului Testament, Evanghelia după Marcu deține primatul cronologic, între toate cărțile nou-testamentare[3].

            Există multe similitudini, între Evanghelia după Marcu și cea după Matei, cu mențiunea că, aceasta care face tema zilei de astăzi, îl prezintă pe Iisus, drept un mare vindecător, un mare taumaturg. Iisus ne este arătat ca Marele și Inegelabilul Făcător de minuni, Care dorește ca oamenii să perceapă lucrarea Sa. Sfântul Marcu în prezintă pe Iisus drept Fiul Omului, în două ipostaze. Întâi, Fiul Omului în Slavă, capitolele 1-7; iar mai apoi, Fiul Omului în Suferință, capitolele 8-16.

            Și aici ajungem la minunatul capitol 8, unde ne sunt vestite, pentru întâia oară, patimile Domnului. Tot aici, Mântuitorul rostește puternicele și grelele cuvinte, pe care, le-am auzit citindu-se în pericopa evanghelică a zilei (cf. Marcu 8, 34-38; 9, 1). Aceste cuvinte vin în contextul unor întâmplări. Vin în urma unor lucruri, pe care, Domnul Hristos le-a săvârșit. Ele nu sunt rostite doar așa, la întâmplare. Căci, la începutul capitolului 8, Sfântul Marcu ne prezintă minunea îmnulțirii celor șapte pâini și a celor câțiva pești, prin care, Iisus a săturat mulțimea[4]. Mai departe în capitol, fariseii Îi cer lui Iisus un semn din cer (cf. Marcu 8, 11); Domnul le spune ucenicilor să se ferească de aluatul (învățătura mincinoasă) fariseilor şi de aluatul lui Irod (cf. Marcu 8, 15); Domnul vindecă un orb (cf. Marcu 8, 22-26); Sfântul Petru mărturisește că Iisus este Hristosul (cf. Marcu 8, 29); și, spre finalul capitolului, Mântuitorul vestește pentru întâia oară, patimile prin care avea să treacă (cf. Marcu 8, 31).

            Așadar, capitolul 8 ne relatează o sumedenie de întămplări, ce au construit conjuctura, în care, Iisus le-a spus ucenicilor Săi și, împlicit nouă tuturor, minunatele și înfricoșătoarele cuvinte, prin care, suntem îndemnați la primirea și purtarea Crucii. Am găsit a fi potrivit, chiar necesar, să facem această parte de introducere, în două părți diferite. Deoarece, pentru a primi deplin cuvintele Domnului, avem nevoie de o fundație, pe care acestea să fie așezate. Avem nevoie de o pre-încălzire a sufletului, de o explicare a contextului, în care, aceste cuvinte ne-au fost adresate.

Partea a III-a – Exegeza Propriu-Zisă

            Acum, după ce am văzut ce țintește Omilia Exegetică, după ce am cunoscut cine este Sfântul Evanghelist Marcu și ce tratează Evanghelia scrisă de acesta, precum și în ce context ne-a vorbit Domnul despre purtarea Crucii, putem începe exegeza scripturistică. Putem păși în frumusețea celor 6 versete, din capitolele 8 și 9, ale Evangheliei după Marcu, ce fac tema Duminicii Sfintei Cruci.

            Atunci când tălmăcim textul Sfintei Scripturi, noi nu ne folosim doar de capacitatea noastră intelectuală, deoarece, aceasta este limitată, greșelnică. Ci, optăm să ne înarmăm cu Harul Duhului Sfânt, care se străvede prin Sfinții Părinți. Așadar, alegem și acum această cale, întrucât, prin acești oameni iubiți și binecuvântați de Dumnezeu, ni s-au descoperit mărgăritarele ascunse, în misterul logicii divine. În concret, ne folosim de tălmăcirea Sfântului Teofilact al Orhidei (al Bulgariei), care a trăit în secolele XI și XII (n. între 1050 și 1060 – d. 1108). El face o minunată exegeză scripturistică, în lumina învierii Domnului. Și, chiar dacă, acum, noi suntem la aproape o mie de ani distanță, de vremurile în care a trăit Sfântul Teofilact, observăm limpede că, tâlcuirea sa este autentică. Întrucât, Dumnezeu a lucrat în chip minunat prin alesul Său. Căci așa cum ne învață Sfântul Apostol Pavel, ieri şi azi şi în veci, Domnul același este (cf. Evrei 13, 8).

            Începem cu versetul 34 din capitolul 8, pe care, îndrăznesc să îl numesc: Libertatea alegerii între viață și moarte. Sfântul Teofilact precizează că, atunci când te lepezi de ceva, sau de cineva, alegi să te îndepărtezi de acel lucru, sau de acel om. Cu alte cuvinte, te lepezi și nu te mai întorci la el[5]. Cât despre îndemnul Domnului, el ne vorbește despre lepădarea de sine, despre lepădarea egoismului și a răutăților noastre, în duhul libertății de alegere, cu care am fost înzestrați. Căci iubirea, pe care Domnul ne-o poartă, se împlinește numai în libertatea, pe care El ne-o oferă. Din iubire suntem chemați să Îl alegem pe Dumnezeu, așa cum și El, din iubire, ne-a răscumpărat: „Aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Iată, alegerea decisivă, între viață și moarte, între veșnicie și vremelnicie, pe care, Mântuitorul ne cheamă să o facem.

            Trecem acum la versetul 35 al capitolului 8, în care, Iisus ne vorbește despre pierderea sau scăparea sufletului. Și menționăm faptul că, spusele Domnului trebuie înțelese într-o cheie potrivită. În limbaj biblic, sufletul se traduce prin viață. Și făcând uz de antropologia creștină, cu privire la constituția dihotomică[6] a omului, observăm că, sufletul dă viață omului. Cu alte cuvinte, sufletul este stăpânul trupul și nu invers. Acesta trebuie să primească întâietate, acesta trebuie prețuit mai mult. Și prin pierderea sufletului (vieții) pentru Hristos, noi, în fapt, ne câștigăm viața veșnică. Dar această pierdere se cere a fi liberă, naturală, necăutată de noi. Să nu ne jertfim ca un tâlhar, care este omorât pentru relele sale. Sau, mai grav de atât, să nu ne curmăm singuri viața, căci acest lucru nu este pentru Dumnezeu[7].

            În versetul 36 din capitolul 8, Domnul ne vorbește despre înșelarea lumii. Momirea este uriașă, mai ales în aceste vremuri, când avem parte de un conform și de o bunăstare, așa cum nu s-a mai întâlnit până acum. Greu se mai poate mântui cineva astăzi! De aceea, Domnul ne mustră mai mereu, cu intenția de a ne ține mintea trează. Cu scopul de a ne feri de înșelarea lumii, în care au căzut mulți creștini, fie ei și oameni mari. Tocmai pentru acest lucru, intrăm în textul ultimei cărți din Canonul Noului Legământ, care poartă numele de Apocalipsa. Aici, Duhul Sfânt îi poruncește Sfântului Ioan Teologul, cu multă putere, să scrie câte un mesaj, îngerilor[8] din cele șapte Biserici[9]. Și Domnul le aduce episcopilor Săi, precum și poporului de sub ascultare lor, o mare și grea mustrare. Excepție de la această mustrare fac doar două Biserici, Smirna și Filadelfia, care sunt găsite vrednice și în bună viețuire.  Cât despre celelalte, Domnul îi poruncește Sfântului Evanghelist Ioan să scrie: „Îngerului Bisericii din Sardes scrie-i: Acestea zice Cel ce are cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort. Priveghează şi întăreşte ce a mai rămas şi era să moară. Căci n-am găsit faptele tale depline înaintea Dumnezeului Meu. Drept aceea, adu-ţi aminte cum ai primit şi ai auzit şi păstrează şi te pocăieşte. Iar de nu vei priveghea, voi veni ca un fur şi nu vei şti în care ceas voi veni asupra ta” (Apocalipsa 3, 1-3). Și apoi Bisericii din Laodiceea: „Iar îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i: Acestea zice Cel ce este Amin, martorul cel credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu: Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea” (Apocalipsa 3, 14-16). La ce bun să-ți câștigi un loc de cinste între oameni, dar să-ți pierzi sufletul? La ce ne folosește bunăstarea vremelnică, dacă ne îndreptăm către o veșnicie dureroasă? Să primit cuvintele Sfintei Scripturi, căci prin ele vedem purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

            Versetul cu numărul 37, sub formă retorică, evidențiază valoarea sufletului. Am făcut și noi acest lucru, în paragraful în care am tratat versetul 35. Acolo, am arătat valoare inestimabilă a sufletului, despre care am zis că este stăpân peste trup. Și ca o completare, în lumina învățăturii Sfintei Biserici, spunem că, întreaga lume, cu toate câte sunt în ea, valorează mai puțin decât un singur suflet. Așa Îl înțelegem pe Iisus, atunci când ne întreabă: „Ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Marcu 8, 37). Căci toate câte sunt, valorează considerabil mai puțin, decât un singur suflet. Și nimic nu se poate da la schimb pentru acesta[10].  

            Ultimul verset al capitolului 8, cel cu numărul 38, ne pune în antiteză, ocara și cinstea. Și, paradoxal, ocara lumii înseamnă cinste înaintea lui Dumnezeu. Iar cinstea lumii, pe care o primim atunci când lepădăm învățătura Sfintei Biserici, atunci când ne rușinăm cu Dumnezeu, ne atrage ocară în fața Tronului Sfintei Treimi.  Lumea se laudă cu ale sale, Biserica se laudă cu Hristos. Lumea găsește bun și potrivit, să alerge după cinste și după glorie efemeră. Dar, Sfânta Biserică, prin cuvintele Sfântului Apostol Pavel, se manifestă în duhul înțelepciunii lui Dumnezeu. Căci zice: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume!” (Galateni 6, 14). Adică, noi Îl mărturisim pe Dumnezeu, mai ales prin Crucea noastră. Mai ales prin încercările care vin peste noi, dacă alegem calea Sfinților. Căci nu ne este de ajuns o credință doar la nivel de minte[11]. Ci ni se cere o credință lucrătoare, prin cuvinte și prin fapte.

            Pericopa evanghelică de astăzi, deși scurtă, pătunde și în primul verset al capitolului 9. Aici, Mântuitorul ne vorbește despre Lumina Taborică, despre pregustarea Împărăției Cerurilor. Săptămâna trecută ne-am întălnit cu Sfântul Grigorie Palama, cel care ne-a descoperit că, prin rugăciune isihastă, omul are capacitatea, să vadă lumina energiilor necreate ale Duhului Sfânt, Astăzi, spre marea noastră bucurie, aflăm de această lumină chiar de la Iisus Hristos. Căci atunci când Domnul spune: „Sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere” (Marcu 9, 1), El face referire la Petru, Iacov și Ioan. Pe aceștia i-a luat cu El pe Muntele Tabor, unde S-a schimbat la față[12]. Așadar, ei au văzut, au experimentat, atât cât poate primi firea umană, minunăția Împărăției lui Dumnezeu. Au văzut cum va veni Mântuitorul întru putere, la momentul Parusiei[13].

            Sfânta Biserică cinstește Crucea Domnului. Cinstește jertfa Sa și ne cheamă pe toți să Îi urmăm. De aceea, găsim potrivit să ne amintim de Troparul Învierii, Glas 7, mai ales că, astăzi, acest glas intră de rând. Din toate cele opt tropare ale învierii, asociate fiecarui glas în parte, acesta se arată a fi cel mai reprezentativ din toate, în contextul Duminicii Sfintei Cruci. Și zice minunatul imn: „Stricat-ai cu Crucea Ta moartea, deschis-ai tâlharului raiul. Plângerea mironosițelor o ai schimbat și Apostolilor a propovădui ai poruncit că ai Înviat, Hristoase, Dumnezeule, dăruind lumii mare milă[14].

            În încheiere, Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ajute să ne lepădăm de lume. Aceasta este plină de înșelăciune, așa cum arată și Sfântul Isaac Sirul: „Lumea este o ispititoare care atrage prin poftirea frumuseții ei pe cei ce o văd, la dorirea ei (pătimasă). Și cel ce a fost prins în parte de dorința ei și s-a împreunat cu ea nu mai poate scăpa de brațele ei până nu-l va dezbrăca pe el de viața lui. Și, când îl va dezbrăca pe el de toate și-l va scoate din casa lui în ziua morții lui, atunci o va cunoaște că este o amăgitoare și o înșelătoare[15]. Să primim Crucea Domnului și să Îi urmăm, căci astfel, vom dobândi Împărăția Cerurilor.

            Dumnezeului nostru Slavă! Amin!

 

[1] Tora – Pentateuhul sau primele cinci cărți ale Vechiului Testament, apartinând Sfântului Prooroc Moise (Facerea, Ieșirea, Leviticul, Numerii și Deuteronomul).

[2] Biblia sau Sfânta Scriptură, Introducere la Evanghelia după Marcu, EIBMBOR, București, 2019, pp.1244-1245.

[3] Cu excepția versiunii în arămaică a Evangheliei după Matei, care a fost scrisă în jurul anului 50 d.Hr.

[4] Ca la patru mii de oameni – cf. Marcu 8, 9.

[5] Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Marcu, Editura Sophia, București, 2008, p.115.

[6] Dihotomie – Diviziune în două părți a unui concept, fără ca acesta să-și piardă înțelesul inițial. Apologia creștină folosește acest termen pentru a descrie constituția omului, despre care învață că are un caracter dihotomic, fiind alcătuit de Dumnezeu din trup şi suflet. Această dihotomie îşi găseşte unitatea în chipul lui Dumnezeu, care îmbrăţişează atât sufletul, cât şi trupul. Părintele Dumitru Stăniloae explică această învățătură astfel: „După credinţa creştină, omul constă din trupul material şi din ceea ce numim suflet, care nu poate fi redus la materie. Sufletul străbate prin trupul material şi e legat de el, dar transcende materialitatea lui. Omul depăşeşte ordinea materială datorită sufletului său care nu poate fi redus la materie, căci trupul se deosebeşte de toată natura materială prin prezența sufletului în el. Trupul nu e numai o parte a raţionalităţii materializate a naturii generale, ci un trup uman străbătut de suflet”.

[7] Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Marcu, Editura Sophia, București, 2008, p.116.

[8] Îngerul Bisericii – Expresia face referire la episcopul Bisericii. Așa îi numește pe episcopi și Sfântul Apostol Pavel, în Epistolele sale.

[9] Cele șapte Biserici – Biserica din Efes (Apocalipsa 2, 1-7); Biserica din Smirna (Apocalipsa 2, 8-11); Biserica din Pergam (Apocalipsa 2, 12-17); Biserica din Tiatira (Apocalipsa 2, 18-29); Biserica din Srdes (Apocalipsa 3, 1-6); Biserica din Filadepfia (Apocalipsa 3, 7-13); Biserica din Laodiceea (Apocalipsa 3, 14-22).

[10] Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Marcu, Editura Sophia, București, 2008, p.116.

[11] Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Marcu, Editura Sophia, București, 2008, p.117.

[12] Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Marcu, Editura Sophia, București, 2008, p.117.

[13] Parusie – Învățătura Sfintei Biserici Ortodoxe, despre evenimentele care însoțesc a doua venire a lui Iisus Hristos, învierea morților, precum și judecata de apoi.

[14] Ceaslov, Troparele Învierii, EIBMBOR, București, 2014, p.238

[15] Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul LXXXV, Despre felurite teme, Filocalia, Vol. X, Editura Humanitas, București, 2017, pp.347-348.