CUVÂNT LA CANONUL CEL MARE, AL SFÂNTULUI ANDREI CRITEANUL, PARTEA a II-a

Partea a II-a

Joi în prima săptămână din Post

Preacuvioase Părinte Stareț,

Preacuvioși și Preacucernici Părinți,

Iubiți credincioși,

       În întâlnirea trecută, care a avut loc Luni seara, am vorbit și despre Sfântul Andrei Criteanul, a cărui viață am prezentat-o în linii mari, dar și despre Canonul cel Mare, pe care l-am arătat a fi vindecător și răscumpărător, pentru toți cei care își conștientizează starea de păcătoșenie și caută să se întoarcă la Dumnezeu. Amintim iar, Mitropolitul Kallistos Ware spune că, nu este suficient să ne aducem înaintea scaunului de spovedanie doar păcatele. Ci, odată cu noi și cu păcatele săvârșite, trebuie să ne aducem întreaga noastră stare de păcătoșenie, pe care să o așezăm înaintea lui Dumnezeu, Cel care lucrează prin preotul Său slujitor. Și astfel, omul care odată era căzut și pierdut, devine iar membru viu al Sfintei Biserici și implicit, cetățean al Raiului.  

       Aceste patru zile ne-a umplut de rugăciune și ne-au trezit din starea de moarte sufletească. Astăzi, lumea este cuprinsă de o cumplită epidemie de mediocritate. Există un duh al nepăsării, al ignoranței, de care, cu durere constatăm, tare greu putem scăpa. Sfântul Marcu Ascetul, pe care l-am prăznuit de curând (Sâmbătă, 5 Martie 2022), arată că, „trei rele ameninţă necontenit sufletul: uitarea, lenea şi neştiinţa[1]. Aceștia sunt cei trei mari uriași, care ne aruncă în întunericul cel mai din afară (cf. Matei 22,13). Iar Canonul cel Mare, tocmai asta combate. El ne ajută să ne dezghețăm inimile și să creștem în Hristos. Astfel încât, la sfârșitul vieții noastre, să putem spune cu Marele Pavel: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit” (2 Timotei 4,7). Ce bucurie să fie atunci în cer!

Hristos și Omul (Dihotomie – trup și suflet)

       O atenție sporită trebuie acordată abordării, pe care o are Sfântul Andrei Criteanul în Canonul cel Mare. Aici se petrece ceva impresionant, întrucât, Sfântul Andrei face un lucru cu adevărat înălțător. El face un monolog, prin care I se adresează Mântuitorului Hristos, Căruia îi cere iertare. Iar mai apoi, sufletului său, pe care îl mustră cumplit, cerându-i mai multă râvnă spre pocăință. El își mustră sufletul, căruia îi spune că doarme, de parcă s-ar adresa unei alte persoane: „Suflete al meu, suflete al meu, scoală! Pentru ce dormi? Sfârșitul se apropie și vrei să te tulburi. Deșteaptă-te dar, ca să se milostivească spre tine Hristos Dumnezeu, Cel ce este pretutindeni, și toate le plinește”. (Condacul de la cântarea a 6-a).

       Știm că omul are o constuție dihotomică, mai exact, el este format din trup și suflet. Despre acest lucru ne vorbeste antropologia, care este știința ce se ocupă cu studiul omului. În limba greacă, cuvântul anthropos – ἄνθρωπος înseamnă om. Este ceea ce menționează și Sfântul Apostol Pavel, în Prima Epistolă către Corinteni, unde folosește expresia: „Omul duhovnicesc” (1 Corinteni 2,15). În limba greacă, pnevmatikos anthropos – πνευματικός ἄνθρωπος. Dar omul mai are și duh, iar acest lucru nu trebuie să ne facă să credem că suntem alcătuiți din trei părți – trup, suflet și duh (trihotomie). Ci că duhul nostru este partea fină și superioară a sufletului, cu ajutorul căruia, intrăm în legătură cu Dumnezeu. Așadar, Sfântul Andrei își mustră sufletul, de care este complet dezamăgit și îi pune înainte, bunătatea și totodată, dreptatea lui Dumnezeu.

Ispită și Păcat

       Cât despre ispitele care vin asupra noastră, iar apoi căderea în păcat, există și aici o diferențiere a lucrurilor. Căci ispitele nu sunt păcate. Ele sunt momiri simple ale gândului, precum învață Sfântul Isaac Sirul. Noi știm că păcatul este precedat de gândul păcătos. Și dacă omul nu îl primește, adică, dacă el nu se învoiește cu gândul păcătos, nu numai că nu a căzut în păcat, ba chiar, el ia cunună de la Dumnezeu, pentru faptul că, a biruit încercarea care a venit asupra lui.

       Ispitele nu pot fi oprite. Sfântul Arsenie cel Mare a fost întrebat odată de un ucenic al său, ce să facă pentru a opri ispitele. Și Avva Arsenie i-a cerut să urce pe acoperișul casei, să ridice mâinile și să încerce să oprească vântul. Ucenicul a făcut așa și a văzut că nu poate împlini acest lucru. Atunci, Sfântul Arsenie i-a spus că, tot așa este și cu ispitele. Ele nu pot fi oprite, dar putem să nu le primim. Un alt om al lui Dumnezeu, contemporan cu noi, Părintele Alexander Schmemann (1921-1983), în cartea sa, Postul Mare, spune următoarele: „Dacă Hristos însuşi a fost ispitit în timp ce postea, noi nu avem nici o singură şansă de a evita această ispitire[2]. Tocmai de aceea, lupta aceasta duhovnicească să nu fie dusă „fără discernământ şi fără precauţie[3]. Și așa, trecem cu bine peste prăpastie, folosind frumosul proverb: paza bună trece primejdia rea.

Cădere și Ridicare

       Dacă totuși se întâmplă să cădem în păcat, să nu ne resemnăm, ci să ne luptăm. Negreșit, acest lucru ni se întâmplă tuturor, căci cine oare poate zice despre sine: eu nu greșesc? Sfântul Ioan Gură de Aur spune, chiar dacă o singură zi ar fi viața omului, el tot ar avea nevoie de pocăință. Iată cât accent puneau Sfinții Părinți pe conștientizarea slăbiciunii firii noastre căzute și, implicit, pe ridicarea din păcat.

       Dar important este ca atunci când am căzut, să nu ne frângem și să știm să ne ridicăm. Sfântul Anrdrei Criteanul face aducere aminte de mai multe astfel de momente. Întâi de anumiți Sfinți, i.e., Sfântul Prooroc Moise, care a omorât un om; Sfântul Apostol Pavel, despre care știm că a prigonit Biserica lui Dumnezeu; Sfânta Maria Egipteanca, ce cândva trăise într-o desfrânare de neimaginat; și chiar și Sfântul Prooroc David, care, vom vedem în câteva clipe, făcuse o faptă foarte rea înaintea lui Dumnezeu. Iar mai apoi, Sfântul Andrei amintește și de Niniviteni, despre care spune: „De niniviteni ai auzit, suflete, că s-au pocăit către Dumnezeu cu sac şi cu cenuşă; acestora n-ai urmat, ci te-ai arătat mai rău decât toţi cei ce au greşit mai înainte de lege şi după lege” (Cântarea a 8-a din Canon). Ninivitenii erau locuitorii cetății Ninive, care era foarte mare și foarte bogată. Problema era că, cetatea era plină și de păcate. Cam cum sunt majoritatea orașelor de astăzi. Moderne, tehnologizate, strălucitoare, dar pline de fărădelegi. Și zice Domnul: „Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16,26). Ninivitenii însă, s-au pocăit foarte tare, astfel încât, aceștia l-au înduplecat pe Dumnezeu, ca să nu trimită peste ei urgia Lui. Iată puterea pocăinței!

        După cum am promis, vorbim puțin și despre Sfântul Prooroc David, care a săvârșit o faptă groaznică. Într-o seară, plimbându-se el pe acoperișul casei domnești, a văzut o femeie foarte frumoasă scăldându-se (cf. II Regi 11,2). Aceasta era Batșeba, soția lui Urie Heteul, un ostaș foarte vitez din armata împăratului David. Și fiind ispitit de diavol, David a chemat-o la sine pe Batșeba și a căzut în păcat cu ea, astfel încât, femeia a rămas însărcinată. Iar pe Urie l-a trimis în luptă, într-un loc foarte primejdios, pentru ca el să fie omorât. Și așa s-a și întâmplat. Urie a fost ucis, iar David a luat-o pe Batșeba de soție. Din Batșeba s-a născut fiul lui David, Solomon. Iar această faptă a lui David a fost, după cum ni se spune în chiar ultimul verset al capitolului 11, din Cartea a Doua a Regilor, „rea înaintea Domnului” (II Regi 11,27). Tocmai pentru aceea, Domnul l-a trimis pe Proorocul Său natan la David, căruia i-a spus: „Erau într-o cetate doi oameni: unul bogat şi altul sărac. Cel bogat avea foarte multe vite mari şi mărunte. Iar cel sărac n-avea decât o singură oiţă, pe care el o cumpărase de mică şi o hrănise şi ea crescuse cu copiii lui. Din pâinea lui mâncase şi ea şi se adăpase din ulcica lui, la sânul lui dormise şi era pentru el ca o fiică. Dar iată că a venit la bogat un călător, şi gazda nu s-a îndurat să ia din oile sale sau din vitele sale, ca să gătească cină pentru călătorul care venise la el, ci a luat oiţa săracului şi a gătit-o pe aceea pentru omul care venise la el” (II Regi 12,2-4). La auzul acestor cuvinte, mâniindu-se cumplit asupra acelui om, împăratul a zis către Natan: „Precum este adevărat că Domnul este viu, tot aşa este de adevărat că omul care a făcut aceasta este vrednic de moarte” (II Regi 12,5). La auzul acestor cuvinte, Proorocul Natan i-a replicat: „Tu eşti omul care a făcut aceasta” (II Regi 12,7). Atunci David a încremenit, realizând uriașul păcat pe care îl făcuse, fapt pentru care, el s-a pocăit mult. Acesta este și motivul, pentru care, el a scris Psalmul 50: „Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut” (Psalmul 50,5).

        Iar Dumnezeu, în nemărginita Sa bunătate, nu numai că l-a iertat pe David, ci chiar la ridicat la o cinste deosebit de înaltă. Deoarece, din seminția lui S-a născut după trup, Domnul și Mântuitorul nostru, Iisus Hristos. Pentru acest motiv, atunci când Iisus mergea prin cetăți, tămăduind toată boala și toată neputința din popor (cf. Matei 4,23), oamenii Îl strigau cu apelativul: „Fiule al lui David” (Luca 18,39). Iată ce mare cinste a primit de la Dumnezeu, un om care, cândva era păcătos foarte, dar, după multă pocăință, el s-a curățat de toate fărădelegile. Aceasta este relația dintre cădere în păcat și ridicare din păcat (pocăință). Sfântul Andrei Criteanul, bun cunoscător al textului scripturistic, se folosește de exemplele acestor oameni, pentru a se mustra pe sine și pentru a se împinge spre pocăință. Căci la Dumnezeu, nici un păcat nu este prea greu pentru a fi iertat, dacă omul se pocăiește pentru el.  

        Oare ce ar fi însemnat, dacă Dumnezeu nu ne-ar fi dat această posibilitate, de a ne spăla prin Sfânta Taină a Pocăinței? Cam cât de încărcată ar fi fost lumea și întreg pământul, de mii și mii de ani de păcate? Și să nu credem că, dacă noi am trăi curat, nu am fi atinși de greșelile fraților noștri, „deoarece nu există păcate individuale, ci toate acestea ne afectează și îi afectează pe toți frații și surorile noastre în Hristos[4]. Poate că de multe ori nici nu dorim să privim spre un astfel de tablou, sumbru și mohorât. Dar, să nu uităm că, sufletele noastre, ale tuturor împreună și al fiecărui om în parte, se reașează în lumină, împăcându-se cu Dumnezeu, numai întorcându-se la El, prin pocăință și credință (cf. Fapte 20, 21). Pentru asta ni se cere să ne privim pe noi înșine, nu atât folosindu-ne de oglinda cea materială, ci făcând o radiografie a stării noastre în Dumnezeu. Să cercetăm cele pe care le găsim în inimile noastre, iar dacă ne sunt spre potignire, să ne scăpăm numaidecât de ele. Să I le dăm Domnului Hristos, căci de aceea a venit El în lume, ca să ne spele de păcate și să îi mântuiască pe toți cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu (cf. 1 Timotei 1, 15).

          Păcătos nu se numește cel care păcătuiește. Acela se numește om, supus greșelii. Păcătos este cel care nu urăște păcatul și nu se căiește de el[5]. Păcatul, în limba greacă se traduce prin amartia – ἁμαρτία, care înseamnă ratarea țintei. Înseamnă să nu ajungi ceea ce trebuie să ajungi. Să nu trăiești așa cum ești așteptat să o faci, să eșuezi, să cazi. Și odată cu acest lucru, omul își pierde frumusețea și armonia, în care a fost îmbrăcat la momentul creației. Demnitatea sa se prăbușește, iar pe măsură ce înaintează în greșeală, apropierea de Dumnezeu se transformă în înstrăinare. Vedem acest lucru în pilda celor zece fecioare, când Iisus le-a spus celor cinci neînțelepte: „Adevărat zic vouă: Nu vă cunosc pe voi” (Matei 25,12).

        Dacă ne-am sprijini doar pe bunătatea lui Dumnezeu, am aluneca în erezia în care a căzut Origen, care este numită „Restaurația Universală”, în greacă (apokatastasis panton – αποκατάστασις πάντων). Acesta a socotit că, la final, Dumnezeu va sterge toate fărădelegile, chiar dacă oamenii nu s-au pocăit. Și ne va restaura pe toți în starea paradisiacă. Nimic mai fals! Dar, Sfântul Andrei Criteanul nu a căzut în această extrem de ispititoare plasă, ci a înțeles cu adevărat că, Dumnezeu este nemărginit de bun. Însă, El dorește să vadă la noi pocăință, părere de rău, întoarcere de la păcat.

       În încheiere, doresc să vă spun că, iubirea lui Dumnezeu este nemărginită. Dar sunt convins că deja cunoașteți acest lucru. Sunt convins că știți bine faptul că, nici toate păcatele lumii adunate laolaltă, nu au puterea să biruiască dragostea, pe care Dumnezeu o are pentru noi. Cu toate acestea, dacă noi nu facem nimic pentru a ne ridica din starea noastră de păcătoșenie, până și un singur păcat ne poate ține în afara Împărăției mult dorite. Avem înainte o perioadă minunată, plină de rugăciune și de seriozitate duhovnicească, prin care, putem să ne vindecăm sufletele și ne facem iar lumină (cf. Efeseni 5,8). Să profităm deplin, de mâna întinsă a lui Dumnezeu. Să Îl rugăm să ne dăruiască ajutor, din locașul Său cel Sfânt și să ne păzească de toate relele. Iar dacă se va întâmpla să cădem în păcat, să nu deznădăjduim. Ci să Îi cerem să ne întărească, pentru a ne putea pocăi. Căci, dacă petrecem cu Domnul aici, negreșit, vom fi și dincolo cu El. Amin!

        Slavă Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh. Amin!

[1] Sfântul Marcu Ascetul, Viața și Scrierile lui – Filocalia Vol. 1, Editura IBMBOR, București, 2017, p.228.

[2] Pr. Alexander Schmemann, Postul Mare, Editura Sophia, București 2013, p.161.                                                                                                         

[3] Ibidem.                                                                                                         

[4] Mitropolitan Kallistos Ware, Article: Why do we need to go to Confession?

[5] Sfântul Isaac Sirul, Epistola a IV-a, către Cuviosul Părinte Simeon, Făcătorul de Minuni (în alt manuscris, Epistola Sfântului Isaac către avva Simeon de la Cezareea), Filocalia, Vol. X, Editura Humanitas, București, 2017, p.390.