Introducere în Cateheză
Iubiți credincioși,
Sfânta noastră Biserică, încă de la începuturile sale, a avut și are în continuare, o lucrare catehetică extrem de dezvoltată. Și ce este Cateheza? Din punct de vedere academic, putem spune că, ea este disciplina care se ocupă cu transmiterea învățăturii de credință. Și scopul principal al acesteia este luminarea minții omului. De a-l ajuta să dobândească învățătura Evangheliei lui Hristos, prin care și numai prin care, acesta poate ajunge la desăvârșire: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate. Astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun” (2 Timotei 3,16-17). Așadar, Cateheza este foarte importantă, în iconomia mântuirii poporului lui Dumnezeu, întrucât, tot creștinul trebuie să ajungă să Îl cunoască. Și, totodată, să se cunoască și pe sine însuși, ca făptură dihotomică (trup și suflet), ce este așteptată să se întoarcă la locul său de obârșie, care este Împărăția Cerurilor.
Cateheza datează din cele mai vechi timpuri și are reprezentanți de seamă, precum: Clement Alexandrinul, Origen, Sfântul Dionisie cel Mare, sau Didim cel Orb, care fac parte din Marea Școală Catehetică din Alexandria. Apoi, pe Libaniu, Diodor de Tars sau Sfântul Ioan Gură de Aur, care aparțin Scolii Catehetice din Antiohia. Aceste două mari școli catehetice sunt cele mai reprezentative din toate câte există. Mai putem aminti și de marii capadocieni, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul și Sfântul Grigorie de Nyssa. Ei ne-au lăsat multe tratate de pnevmatologie şi antropologie, prin care au contribuit decisiv, la buna-formare a multor generații de creștini. Să nu uităm nici de Sfântul Chiril al Ierusalimului, cel care a făcut o adevărată artă din Cateheză. El a scris faimoasele sale 23 de cateheze, pe care le avem acum așezate într-o operă de mare valoare, prin care a luminat multe minți în decursul anilor. În calitate de Patriarh al Ierusalimului, Sfântul Chiril a luptat cu putere mare, atât împotriva indiferenței oamenilor, precum și împotriva învățăturilor greșite, pe care le-au adus unii eretici. De pildă, Sfântul Chiril a combătut cu tărie arianismul și macedonianismul, care reușiseră să întunece mințile creștinilor, într-o măsură considerabilă. Cu toate acestea, catehezele Sfântului Chiril au limpezit lucrurile și au vădit înselăciunea, contribuind decisiv la păstrarea dreptei credințe, în sânul Sfintei noastre Biserici.
De folos este să știm că, în Biserica Primară (începând din secolul III)[1], atunci când un om cerea să fie primit la Sfânta Luminare, adică la Sfântul Botez, el era nevoit să parcurgă un ciclu de sesiuni catehetice. El se desfășurau pe perioada Postului Paștilor, vreme de trei ani de zile. Iar dacă unul din catehumeni (căci așa erau numiți cei care se pregăteau să primească dreapta credință) era râvnitor și își însușea repede învățătura Sfintei Biserici, el putea să primească Sfântul Botez după un singur an. Adică, după ce a trecut prin cele 40 de zile al Postului Paștilor, în care a fost catehizat. Se obișnuia ca el să primească Sfântul Botez în Sâmbăta Mare, în Baptisteriu[2]. Apoi era îmbrăcat în veșmântul alb și primea o lumânare aprinsă în mână. După aceea i se administra Sfânta Taină a Mirungerii și se făcea procesiunea din Baptisteriu în Sfânta Biserică. Iar de cum Neofitul[3] intra în Sfânta Biserică, i se administra Taina Euharistiei Pascale (Sfânta Împărtășanie) și de îndată se cânta Hristos a Înviat!, întrucât, creștinii celebrau Sfintele Paști! Toate acestea nu erau posibile, fără ca el să fi trecut prin procesul de catehizare, care se desfășura cu multă seriozitate.
Așa s-a format și s-a dezvoltat Instituția Catehumenatului, care a dat roade din cele mai bune, vreme de multe veacuri. Cu toate acestea, odată cu Edictul de la Milano, dat de Sfântul împărat Constantin cel Mare la anul 313[4], prin care credința creștină a intrat în legalitate și a devenit una din religiile oficiale ale Imperiului Roman, mulțime mare de oameni au venit la Hristos. Ei nu fuseseră pregătiți suficient de bine. Și, probabil că, ar fi fost și foarte greu pentru Biserica acelui veac, să poată cuprinde o masă atât de mare de oameni, având în vedere mijloacele primare de ei dispuneau, la începutul secolului IV. Dar era la modă să ai credința împăratului. Era un deziderat pentru aproape orice cetățean al Împeriului Roman, ca el și familia lui să fie în rând cu cel care conducea cu atâta autoritate, imperiul, care practic stăpânea lumea. Apoi, la anul 380, Sfântul împărat Teodosie cel Mare a decretat creștinismul, ca religie oficială a imperiului, ceea ce a oferit o liniște mult așteptată de Sfânta Biserică. Iar în secolul VI, sub domnia binecredinciosului împărat Iustinian I (cel Mare), care conducea întregul Imperiu Roman, creștinismul avea să cunoască una din cele mai însemnate perioade de înflorire.
Și, încetul cu încetul, adulții au trecut la ceștinism, iar Taina Sfântului Botez era administrată cu precădere copiilor. Prin urmare, de prin secolul V, Instituția Catehumenatului a început să slăbească, nemaiavând același număr ridicat de adulți, care să fie trecuți prin procesul de catehizare. Și cu toate că procesul a fost unul lent, din nefericire, începând cu secolul al XII-lea, instituția catehumenatului dispăruse complet. De aceea, acum, în multe Biserici, ectenia pentru cei chemați nu se mai rostește, ea neavând eficacitate, întrucât, catehumenii lipsesc cu desăvârșire.
Acum înțelegem că tradiția învățătorească a Sfintei noastre Biserici nu este ceva opțional. Ci ceva ceva imperios necesar, după cum ne spune Duhul Sfânt prin Proorocul Osea: „Poporul Meu va pieri, pentru că nu mai cunoaşte pe Domnul. Şi pentru că tu ai trecut cu vederea cunoaşterea Domnului, Eu te voi da la o parte din preoţia Mea. Şi fiindcă tu ai uitat de legea Domnului, şi Eu voi uita pe fiii tăi” (Osea 4,6). Înfricoșătoare cuvinte! Același lucru ni-l spune și Domnul nostru Iisus Hristos, desigur, în exprimarea Sa fermă, dar plină de dragoste: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28,19). În virtutea acestui lucru, din ascultare, vă vorbim și noi astăzi, căutând să împlinim porunca Domnului. Deoarece, ascultarea este cea mai mare, iar ascultătorul nu moare niciodată, oricâte s-ar întâmpla să treacă peste el. Vedem acest lucru în Filocalia IX – Capitolul IV (Despre fericita și pururea pomenita ascultare), unde Sfântul Ioan Scărarul, chiar înainte de cuvântul despre Ioan Savaitul, vorbește despre Acachie, marele ucenic și ascultător. Sunt doar 2-3 pagini și tocmai de aceea, vă îndemnăm să căutați și să citiți cele relatate de Sfântul Ioan Scărarul.
Prin urmare, pe perioada Postului Paștilor vom desfășura și noi o serie de întâlniri catehetice – postbaptismale, la care vă învităm pe toți să luați parte. Programul va fi destul de concentrat, mai exact, el va cuprinde șase sesiuni. Acestea vor avea loc în serile zilelor de Sâmbătă ale Sfântului Post, când, odată cu slujba Vecerniei, din punct de vedere liturgic vom intra în ziua de Duminică.
Vom vorbi despre:
- Duminica I din Post – a Ortodoxiei;
- Duminica a II-a din Post – a Sfântului Grigorie Palama;
- Duminica a III-a din Post – a Sfintei Cruci;
- Duminica a IV-a din Post – a Sfântului Ioan Scărarul;
- Duminica a V-a din Post – a Sfintei Maria Egipteanca;
- Duminica a VI-a din Post – a Intrării Domnului în Ierusalim.
Credem cu tărie că Dumnezeu ne va ajuta și ne va inspira în aceste întâlniri. De aceea, ne vom strădui să sporim cu toții duhovnicește și să fim mai bine pregătiți, deoarece, viața în Hristos este și frumoasă și plină de încercări. Dar, să avem curaj și putere multă (cf. Ioan 16,33).
[1] În primele două secole, botezul se primea imediat după convertire, care venea prin ascultarea cuvântului Sfinților Apostoli sau al Părinților Apostolici (cf. Fapte 2, 41-43). Botezul acelor vremuri avea un caracter privat și personal, care se petrecea spontan.
[2] Baptisteriu – Încăpere / foișor în care se găsea un bazin cu apă, ce se afla în proximitatea Sfintei Biserici, uneori chiar în interiorul acesteia.
[3] Neofit – Persoană care a îmbrățișat de curând o nouă religie (în cazul nostru cea creștină), abandonând credința veche, sau statutul de persoană care nu aparținea nici unei religii.
[4] Sfântul împărat Constantin cel Mare a legalizat creștinismul, la anul 313; Sfântul împărat Teodosie cel Mare a decretat creștinismul ca religie oficială a Imperiului Roman, la anul 380.