Cuvânt la Canonul cel Mare, al Sfântului Andrei Criteanul

Partea I

Luni în prima săptămână din Post

Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia!” (Matei 5,4)

Preacuvioase Părinte Stareț,

Preacuvioși și Preacucernici Părinți,

Iubiți credincioși,

            Versetul, pe care tocmai l-am rostit, ascunde o mare taină eshatologică. Eshatologia este învățătura Sfintei Biserici, cu privire la drumul nostru în veșnicie – după ce plecăm din viața aceasta.  Și cu adevărat, plânsul duhovnicesc este o mare binecuvântare de la Dumnezeu. Ne arată acest lucru și Sfântul Grigorie de Nyssa, care, în lucrarea sa, Opt omilii la Fericiri, spune: „Cel îndreptat către lume va râde […..] dar la îndemână ne este plânsul care se naște pentru greșeli și păcate, potrivit învățăturii despre întristare a Sfântului Pavel”.

            În aceste zile de început ale Postului Paștilor, ne bucurăm împreună de citirea Canonului Mare, al Sfântului Andrei Criteanul. În fiecare an, Postul Paștilor ne aduce acest frumos mărgăritar duhovnicesc, ce se citește pe fragmente în zilele de Luni, Marți, Miercuri și Joi ale primei săptămâni din Post, în cadrul Pavecerniței. Iar în ziua de Joi, a celei de-a 5-a săptămini din Postul Sfintelor Paști, Canonul cel Mare se citește în întregime, tot la Pavecerniță. El este așezat întâi la începutul Postului, cu multă înțelepciune, de către Sfânta Biserică, deoarece, duhul în care se scaldă acesta este unul de pocăință și de întoarcere la Dumnezeu. Sfântul Andrei Criteanul, prin Canonul cel Mare, ne amintește de Postul plăcut lui Dumnezeu, precum ne spune și Sfântul Prooroc Isaia. Acesta este numit Evanghelistul Vechiului Testament, pentru faptul că, a făcut multe profeții despre Mesia, care s-au împlinit în Noul Testament. Vorbim despre capitolul 7 – Nașterea din Fecioară; despre capitolul 9 – Iisus Hristos, numit Fiul lui Dumnezeu; despre capitolul 35 – Minunile săvârșite de Mântuitorul; dar în mod special despre capitolul 53, unde Profetul ne descrie patimile și moartea Mântuitorului Hristos, cu multă emoție și precizie. Noi, astăzi, ne vom apleca asupra capitoului 58, unde ni se vorbește despre adevăratul post. Voi da citire câtorva versete, pe care le socotesc a fi în strânsă armonie, cu ceea ce transmite Canonul cel Mare:

               „Strigă din toate puterile şi nu te opri, dă drumul glasului să sune ca o trâmbiţă, vesteşte poporului Meu păcatele sale şi casei lui Iacov fărădelegile sale. În fiecare zi Mă caută, pentru că ei voiesc să ştie căile Mele ca un popor care făptuieşte dreptatea şi de la legea Dumnezeului său nu se abate. Ei Mă întreabă despre legile dreptăţii şi doresc să se apropie de Dumnezeu. Pentru ce să postim, dacă Tu nu vezi? La ce să ne smerim sufletul nostru, dacă Tu nu iei aminte? Da, în zi de post, voi vă vedeţi de treburile voastre şi asupriţi pe toţi lucrătorii voştri. Voi postiţi ca să vă certaţi şi să vă sfădiţi şi să bateţi furioşi cu pumnul; nu postiţi cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă sus. Este oare acesta un post care Îmi place, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului? Nu ştiţi voi postul care Îmi place? – zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu. Atunci vei striga şi Domnul te va auzi; la strigătul tău El va zice: Iată-mă! Dacă tu îndepărtezi din mijlocul tău asuprirea, ameninţarea cu mâna şi cuvântul de cârtire. Dacă dai pâinea ta celui flămând şi tu saturi sufletul amărât, lumina ta va răsări în întuneric şi bezna ta va fi ca miezul zilei. Domnul te va călăuzi necontenit şi în pustiu va sătura sufletul tău. El va da tărie oaselor tale şi vei fi ca o grădină adăpată, ca un izvor de apă vie, care nu seacă niciodată. Pe vechile tale ruine se vor înălţa clădiri noi, vei ridica din nou temeliile străbune şi vei fi numit dregător de spărturi şi înnoitor de drumuri, ca ţara să poată fi locuită. Dacă îţi vei opri piciorul tău în ziua de odihnă şi nu-ţi vei mai vedea de treburile tale în ziua Mea cea sfântă, ci vei socoti ziua de odihnă ca desfătare şi vrednică de cinste, ca sfinţită de Domnul, şi vei cinsti-o, fără să mai umbli, fără să te mai îndeletniceşti cu treburile tale şi fără să mai vorbeşti deşertăciuni. Atunci vei afla desfătarea ta în Domnul. Eu te voi purta în car de biruinţă pe culmile cele mai înalte ale ţării şi te voi bucura de moştenirea tatălui tău Iacov, căci gura Domnului a grăit acestea.” (Isaia 58, 1-14)

                 Iată postul plăcut lui Dumnezeu. El nu ne cere să facem minuni, pe acelea le face El. Ne cere doar să fim oameni cu adevărat. Cred că același lucru ni-l transmite și Sfântul Andrei Criteanul prin Canonul cel Mare, în care el se adresează conștiinței sale păcătoase, adică sufletului său, pe care dorește să îl ridice din noroiul în care a căzut. Și zice: „Vino, ticăloase suflete, împreună cu trupul tău, de te mărturiseşte la Ziditorul tuturor. Şi îndepărtează-te de acum de nebunia cea mai dinainte şi adu lui Dumnezeu lacrimi de pocăinţă.” (Cântarea 1 din Canon). Iar acest mare și minunat: „Miluiește-mă, Dumnezeule! Miluiește-mă!”, pe care îi rostim după aproape fiecare stihiră, se poate traduce prin: Doamne, ajută-mă să mă întorc la Tine! Ajută-mă să îmi îndrept viața! Ajută-mă să mă fac lumină și să fiu iar bucurie înaintea Ta! Or tocmai la asta ne cheamă Canonul cel Mare, să ne plângem păcatele.

                 Iar pentru cei care putem și dorim mai mult, pentru cei care căutăm o viață mai înaltă, să ne plângem nu numai păcatele, ci întreaga noastră stare de păcătoșenie. Mitropolitul Kallistos Ware explică diferența dintre păcat și păcătoșenie, arătând că, descoperindu-ne întreaga noastră păcătoșenie, descoperind toate cele ascunse în adâncul nostru (și nu doar o înșiruire mecanică a păcatelor), Îi îngăduim lui Dumnezeu să ne curețe rănile din suflet, pe de-antregul. Astfel, ne este eradicată cauza murdăriei sufletului nostru, pentru că, de aici izvorăsc toate păcatele, care ne atrofiază chipul cel după Dumnezeu. Aceasta este diferența dintre a ne mărturisi păcatele și a ne așeza înaintea lui Hristos, cu întreaga noastră stare de păcătoșenie. Și după ce ne-am curățat de toate murdăriile, să petrecem o viață virtuoasă, precum ne învață Sfântul Ioan Scărarul, cel eare a trăit cu un secol înainte de Sfântul Andrei Criteanul: Filocalia 9, Cuvântul I– Despre Lepădarea de viața deșartă și despre retragere, Aliniatul 37. Iată, mai toți Sfinții Părinți au îndemnat la îndreptare, căci „dreptul este ca o temelie neclintită” (Pildele lui Solomon 10,25).

Triodul

               Nu intenționez să vă vorbesc prea tehnic astăzi. Nu intenționez să vă vorbesc despre Triod, care provine din grecescul triodion și este format din cuvintele tria (adică trei), și odi (adică odă), complet spus: în trei ode/trei cântări. Iar în viața liturgică, Triodul are două sensuri, precum întâlnim și la termenul de „Canon” (care are trei sensuri – explicație pe care o vom oferi cu o altă ocazie).

          Întâi, Triodul este una dintre cele trei mari perioade ale anului liturgic. Numit și perioada prepascală, Triodul precede perioada Penticostarului (opt săptămâni de la Sfintele Paști) și urmează perioadei celei mai lungi a anului bisericesc, Octoihul. Timpul Triodului ține de la Duminica Vameșului și Fariseului și până în Sâmbăta Mare (înainte de Sfintele Paști). În total 10 săptămâni, care ne pregătesc și ne provoacă la o sinceră cercetare de sine și la un serios demers al întregii noastre ființe, pentru întâlnirea și viețuirea cu și în Hristos, Cel răstignit și înviat din morți a treia zi.

            Apoi, în cel de-al doilea înțeles, Triodul este și cartea de cult care cuprinde cântările, citirile și regulile tipiconale, din perioada liturgică ce poartă același nume. Denumirea cărții provine de la numărul odelor (cântărilor) din canoanele utreniei acestei perioade. Spre deosebire de canoanele cuprinse în cărțile de cult Octoih și Minei, în Triod acestea nu sunt formate din opt ode (numerotarea mergând până la nouă, dar cântarea a doua lipsind, pentru ceata îngerilor căzuți) ci de regulă numai din trei. Compunerea celor mai multe canoane ale Triodului a fost făcută de Sfântul Teodor Studitul (†826) și de fratele acestuia Iosif Studitul (†830), care au completat cântările mai vechi ale Sfinților Cosma al Maiumei și Andrei Criteanul, din secolul al 8-lea.

Sfântul Andrei Criteanul

            Cât despre Sfântul Andrei Criteanul, acesta s-a născut la Damasc în jurul anului 660, sub stăpânire musulmană, într-o familie creștină care i-a dat o educație aleasă. Mai târziu, el devine monah în „Frăția Sfântului Mormânt” din Ierusalim, fapt pentru care a fost supranumit și „Ierusalimiteanul”.

       Devine secretar al Patriarhului Atanasie al II-lea al Ierusalimului, iar în anul 685, în calitate de delegat al acestuia, semnează la Constantinopol actele Sinodului al VI-lea Ecumenic. Sinodul a condamnat în anul 681 erezia monotelită, care învăţa, în mod greşit, că Iisus Hristos este în două firi, dar are o singură voinţă. Acest lucru este contrar interpretării ortodoxe a Hristologiei, care mărturisește că Iisus Hristos este în două firi și are și două voinţe (umană şi divină), conform celor două firi. Monotelismul este o continuare a poziţiei monofizite din dezbaterile Hristologice, adică un monofizitism ascuns. El a avut un sprijin puternic până spre sfârșitul veacului al 7-lea, întrucât, în cadrul Sinoduli VI Ecumenic (Constantinopol, 680-681), a fost declarat ca erezie.

       Sfârşitul Sfântului Andrei Criteanul a fost încununat cu moartea martirică, sub împăratul bizantin iconoclast Leon Isaurul. Prin mărturisirea integrală a credinței ortodoxe în Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul întrupat, şi prin martiriu, Sfântul Andrei se aseamănă Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Iar prin pocăinţa sa adâncă și smerită, el se aseamănă Sfintei Maria Egipteanca. Așadar, Sfântul Andrei Criteanul a trecut la Domnul în anul 740, pe când se întorcea de la Constantinopol spre Creta. Mormântul său nu se află în Creta, ci în localitatea Eresos din insula Mitilina (Lesbos).

Sfântul Andrei Criteanul – Căderea în erezia monotelită și pocăința sa

           De ce am ales să vă vorbesc despre erezia monotelită? Pentru că, Sfântul Andrei Criteanul, la fel ca şi alţi asceţi sinceri din acel timp, dar situaţi în logica unei înţelegeri teologice parţiale şi înguste, a fost prins în mrejele subtile ale ereziei monotelite, care a făcut victime, mai cu seamă în rândul monahilor. În numele ascezei şi al ostenelilor monahale, Sfântul Andrei a ajuns să nege omul din Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. A rămas prizonier acestei erezii timp de doi ani (711-713), când se crede chiar că a contribuit la persecuţia Sfântului Maxim Mărturisitorul. După căderea lui Bardan, cel care l-a antrenat în această erezie, Sfântul Andrei s-a întors la Ortodoxie.

            Nu este greu să ne dăm seama de profunzimea pocăinţei sale şi de zdrobirea inimii, odată cu reintegrarea lui în Biserică. „Strigat-am cu toată inima mea din iadul cel mai de jos către înduratul Dumnezeu şi m-a auzit şi a scos din stricăciune viaţa mea” (Cântarea a 6-a din Canon). Marea sa smerenie l-a ajutat să coboare până în adâncurile cele mai profunde ale sufletului său şi să atingă esenţa pocăinţei. Căci zice iarăși: „N-a fost păcat, nici faptă, nici răutate pe care să n-o fi săvârşit eu, Mântuitorule, cu mintea, cu voinţa şi cu gândul, şi cu ştiinţa, şi cu fapta păcătuind, ca altul nimeni, nici odinioară” (Cântarea a 4-a din Canon). După întoarcerea sa la dreapta acredință, Sfântul Andrei contribuie semnificativ la îmbogățirea cultului divin public. Spunem acest lucru, deoarece, Canonul cel Mare este rugăciunea Bisericii pentru toţi cei care trec prin experienţa dramatică a căderii în păcat şi dobândesc bucuria iertării în Hristos. „Ajutor şi acoperitor S-a făcut mie spre mântuire. Acesta este Dumnezeul meu şi-L voi slăvi pe El” (Cântarea 1 din Canon).

           Tragedia căderii în erezie a Sfântului Andrei şi taina ridicării lui prin pocăinţă, ne arată bunătatea şi iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu. Ne arată Pronia Lui, care, în lucrarea ei rămâne tainică pentru noi în această viaţă. Marele Canon de pocăinţă al Sfântului Andrei a hrănit spiritual, generaţii întregi de fii duhovniești ai Sfintei Biserici, care au căutat ajutor şi cale de întoarcere la Dumnezeu, prin marea taină a pocăinţei.

        Pe acestea am dorit să vi le punem înainte astăzi, în prima zi a Postului Paștilor. Mai multe, despre Canonul Mare al Sfântului Andrei Criteanul, vom vorbi în ziua de Joi, când vom împlini citirea celei de-a patra și ultime părți.  Până atunci, Îl rugăm pe Dumnezeu să ne deschidă mintea și inima, pentru a ne putea folosi, cât mai mult, de aceste patru zile, cu totul și cu totul deosebite. Amin!

          Slavă Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh. Amin!