CATEHEZA A III-A: DUMINICA SFINTEI CRUCI – ADEVĂRATA VIAȚĂ ÎN HRISTOS

Cateheza a III-a

Duminica Sfintei Cruci
Adevărata viață în Hristos

 

Iubiți credincioși,       

            Sâmbăta trecută am vorbit despre Duminica Sfântului Grigorie Palama, în care am tratat tema rugăciunii isihaste. Am văzut că această practică este atât lucrarea monahului, cât și a tuturor celor îmbrăcați în haina Sfântului Botez. Sfântul Grigorie ne-a arătat că, Dumnezeu ne cuprinde pe toți, întrucât, din punct de vedere ontologic, noi creștinii, una suntem. Marea familie a lui Dumnezeu, cel care ne-a mântuit.  

 

Introducere

            În Duminica a treia a Postului Paștilor, prăznuim Crucea lui Hristos, ca povară dulce, pe care, noi creștinii o purtăm.  În calendarul Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, găsim multiple sărbători în cinstea Sfintei Cruci. Așa se face că, pe data de 14 Septembrie, prăznuim Înălțarea Sfintei Cruci; pe 1 August, prăznuim Scoaterea cinstitului lemn al cinstitei și de viață făcătoarei Cruci; iar în cea de-a treia Duminică a Postului Paștilor, prăznuim Duminica Sfintei Cruci. Adică, Duminică prin care, Sfânta Biserică ne amintește tuturor că, viața în Hristos aduce multă bucurie, dar presupune și asumarea statutului de creștin, care echivalează cu martiriul pentru Hristos.

            Dacă în primele două zile de prăznuire, i.e., 14 Septembrie – Înălțarea Sfintei Cruci și 1 August – Scoaterea cinstitului lemn al cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, avem de-a face cu partea materială a Sfintei Cruci, pe care a fost răstignit Mântuitorul Hristos, în cea de-a treia zi de prăznuire a ei, i.e., Duminica Sfintei Cruci, a treia din Postul Mare, avem de-a face cu realitatea vieții în Hristos. Avem de-a face cu experiența, călătoria, sau lupta nevăzută, pe care trebuie să o ducem, pentru a birui lumea aceasta vremelnică.

            Tocmai de aceea, în această a treia cateheză, vom face o scurtă paralelă, între aceste trei zile de prăznuire. Accentul principal căzând, desigur, pe ziua care ne interesează în mod deosebit, Duminica Sfintei Cruci, a treia din Postul Sfintelor Paști.

 

Partea I
Înălțarea Sfintei Cruci, 14 Septembrie

            Sfânta și preaminunata împărăteasă Elena (n. 248 – d. 329), mama Sfântului împărat Constantin cel Mare (n. 272 – d. 337), în anul 326/327, a aflat lemnul sfintei și de viață făcătoarei Cruci, pe care a fost răstignit, Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Sfânta Cruce a fost înălțată în văzul tuturor, la data de 14 Septembrie a aceluiași an, de către Patriarhul Macarie I al Ierusalimului.

            Urmare a acestui minunat eveniment, din viața Sfintei noastre Biserici, cultul public de cinstire, a sfintei și de viață făcătoarei Cruci, a luat naștere la anul 335[1]. Evenimentul a coincis cu sfințirea frumoasei Biserici, zidită de Sfântul împărat Constantin cel Mare, la îndemnul mamei sale. Aceasta a fost amplasată chiar pe locul Căpățânii (Dealul Golgota), unde a fost răstignit Iisus.

            Mărețele fapte, ale Sfinților împărați, cei întocmai cu Apostolii, Constantin și Elena, vin în urma minunatului semn, pe care, Dumnezeu i l-a descoperit Sfântului Constantin.  Este vorba de arătarea Sfintei Cruci pe cer, semn prin care, Domnul a prevestit biruința și convertirea Sfântului Constantin. Împăratul a primit dreapta credință și l-a biruit pe Maxențiu, la podul Milvius de pe râul Tibru, în anul 312. Descoperirea a fost în chip minunat, după cum ne spune Eusebiu de Cezareea, marele biograf al Sfântului Constantin: „Aşa a judecat Constantin, deschizând calea unui gând binecuvântat: anume că toţi cei ce-şi puseseră nădejdea în mulţimea zeilor pieriseră pradă unor întorsături cumplite ale soartei, de nu mai rămăsese după ei nici urmă de neam ori de vlăstare, sau măcar amintirea numelui lor printre oameni, pe când Dumnezeul părintelui său îi dăduse acestuia dovezi vădite şi nenumărate ale puterii Sale. Pe urmă şi-a mai dat el seama că toţi cei ce porniseră până atunci cu oaste spre a-l doborî pe tiran – şi care se avântaseră în bătălie încrezători în mulţimea zeilor lor – o sfârşiseră cumplit: la încheierea luptei, unul din ei fusese nevoit să dea ruşinos bir cu fugiţii, fără să fi izbutit a face ceva, iar altul fusese doborât şi sfârtecat chiar în mijlocul propriei sale oşti, adăugându-se celor care şi-au găsit sfârşitul atunci. Deci, frământând el toate lucrurile acestea în minte, a înţeles că a te supune smintelilor zeilor care nu există precum şi a cădea în atât de ruşinoase rătăciri este o adevărată nebunie; fapt care l-a şi făcut să priceapă că singurul Dumnezeu căruia el se cuvenea să I se închine era doar Cel al părintelui său. Către Acesta, deci, şi-a înălţat el glasul în rugăciune, rugându-se Lui şi implorându-L să-i descopere cine este El şi să-Şi lase dreapta Sa asupra ţelului care-i şedea înainte. Şi cum şedea împăratul înălţând stăruitoare rugăciune, i s-a arătat un semn cu totul fără seamăn de la Dumnezeu; cărui semn – dacă l-am fi aflat din gura altcuiva – poate că nu n-ar fi tocmai uşor să-i dăm crezare; dar de vreme ce însuşi împăratul, purtătorul de biruinţă, ne-a destăinuit aceste lucruri nouă înşine, celor ce scriem această carte, anume mult mai târziu, când am fost socotiţi vrednici de cunoştinţa şi de prezenţa sa, cine, mă întreb, ar mai putea pune la îndoială exactitatea istorisirii, mai ales că, între timp, viitorul avea să aducă el însuşi mărturie despre adevărul ei? Deci cam pe la ceasurile amiezii, când ziua începuse să scadă, zicea Constantin că văzuse cu ochii săi chiar pe cer, străjuind deasupra soarelui, semnul mărturisitor de biruinţă al unei cruci întocmite din lumină şi că o dată cu ea putuse desluşi un glas glăsuind: „Să biruieşti întru aceasta!”; după care, la vederea unei asemenea privelişti, fuseseră cuprinşi de uimire şi el şi întreaga oaste care, cum mărşăluia pe drum, venea pe urmele sale şi de aceea asistase şi ea la minune[2]. În urma convertirii împăratului la creștinism, Sfânta Biserică intra în legalitate, prin edictul de la Milano, din anul 313. Și creștinii erau liberi să-și manifeste credința în Iisus Hristos, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu.

            Mai târziu, la începutul secolului al VII-lea, după ce persanii au cucerit Ierusalimul, din Cetatea Sfânta a fost luată, ca pradă de război, și racla cu lemnul Sfintei Cruci. Iar la anul 629, împăratul Heraclie (latină: Flavius Heraclius Augustus; greacă: Ἡράκλειος Hērakleios) a readus relicva Sfintei Cruci, spre marea bucurie a creștinilor de pretutindeni. El a purtat-o chiar pe umerii săi, atunci când a intrat în Ierusalim. Iar puțin mai târziu, la data de 14 Septembrie, anul 630, Patriarhul de atunci al Ierusalimului, Zaharia, a înălțat-o în văzul mulțimii, în cadrul unei procesiuni solemne. Sfânta Cruce a fost așezată în Biserica Sfântului Mormânt, iar câțiva ani mai târziu (634/635), a fost mutată de la Ierusalim la Constantinopol. Și acolo s-a desfășurat o frumoasă și glorioasă procesiune, care se păstrează până în zilele noastre (14 Septembrie).

            Această minunată și profundă sărbătoare, esta una a recunoștinței, pe care, noi, poporul lui Dumnezeu, o primim și o trăim, cu multă și mare seriozitate. Sfânta Cruce ne-a deschis porțile Raiului, căci pe ea s-a răstignit, Cel care ne-a cuprins pe toți, prin întruparea, jertfa, moartea, dar mai ales, prin învierea Sa din morți. Tradiția sacrosanctă, a Sfintei noastre Biserici, presupune împodobirea și scoaterea Sfintei Cruci în naos[3]. Iar poporul este chemat să o cinstească, totul desfâșurându-se în duhul dreptei credințe, precum ne-a învățat Sfântul Ioan Damaschin, luminatul și biruitorul apologet creștin: „Noi nu facem ascultare față de natura lemnului, ci aducem cinstire și închinare Aceluia Care a fost răstignit pe Cruce. Și atâta vreme cât cele două lemne se împreunează în chipul Sfintei Crucii, cinstesc chipul acesteia, pentru Hristos care a fost răstignit pe Cruce. Iar dacă cele două lemne sunt separate, le arunc în foc să ardă[4]. Mare este taina Sfintei Cruci!

            Această înălțare fizică a Sfintei Cruci, aduce lumină și nădejde în sânul Sfintei Biserici. Prin ea, Dumnezeu ne-a răscumpărat și ne-a înfiat pe vecie, făcându-ne iarăși, cetăteni ai Raiului.

Partea a II -a
Scoaterea cinstitului lemn, al cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, 1 August

            Această a doua zi de prăznuire a Sfintei Cruci, în ordinea pe care o oferim în această cateheză, amintește de o veche tradiție bisericească. Este vorba de procesiunea pe care o făceau bizantinii, cu o părticică din lemnul Sfintei și de Viață Făcătoarei Cruci. Procesiunea avea loc în Constantinopol, unde, Sfânta Cruce era scoasă din paraclisul palatului împărătesc. Ea era purtată cu mare sobor de clerici, precum și de numeroși creștini, până în Biserica Sfânta Sophia, la data de 1 August. Sfânta Cruce rămânea în Biserica Înțelepciunii lui Dumnezeu, până pe data de 14 August, spre mângâierea și bucurie tuturor creștinilor. Apoi, cu aceeași seriozitate și prețuire, lemnul Sfintei Cruci era readus în paraclisul palatului împărătesc, unde rămânea vreme de un an de zile. Căci în anul care urma, la aceeași dată de 1 August, procesiunea era din nou celebrată, de către toată suflarea creștină.  Și minunată este această tradiție!

            Logica liturgică a acestei sărbători era legată de două mari și minunate evenimente. Întâi, de arătarea Sfintei Cruci, pe care a văzut-o Sfântul împărat Constantin cel Mare. Semn prin care, împăratul a primit dreapta credință. Biruința creștinismului a fost atât de mare, încât Sfânta Biserică s-a extins până la maginile lumii. Acesta este primul eveniment din viața Sfintei noastre Biserici, de care se leagă sărbătoarea de la 1 August.

            Pe de altă parte, procesiunea cu Sfânta Cruce, care are loc la începutul lui Gustar[5] și coincide cu începutul Postului Adormirii Maicii Domnului, face aducere aminte și de un al doilea eveniment. Este vorba de decoperirea cinstitului și de viață făcătorului lemn al Sfintei Cruci, de către Sfânta împărăteasă Elena, la Ierusalim. Episodul l-am prezentat în capitolul anterior, prin urmare, nu vom relata și aici cele petrecute. Vom spune doar că, cinstirea pe care, Sfânta noastră Biserică o manifestă față de Sfânta Cruce, reprezintă iubirea și închinarea, pe care, noi toți i-o aducem Mântuitorului nostru Iisus Hristos. El și-a luat trup material și s-a suit pe Cruce, prin care, ne-a izbăvit dintr-o moarte groaznică.

 

Partea a III -a

Duminica a treia din Postul Mare, cea a Sfintei Cruci

            După ce am văzut însemnătatea și logica liturgică, a celebrării, pe care o face Sfânta Biserică, în primele două zile de prăznuire, amintite mai înainte, i.e., Înălțarea Sfintei Cruci (14 Septembrie) și Scoaterea cinstitului lemn, al cinstitei și de viață făcătoarei Cruci (1 August), găsim potrivit să dezvoltăm o prezentare și pentru această a treia zi de prăznuire creștină, i.e., Duminica Sfintei Cruci. Intrând în tema celei de-a treia Duminici a Postului Mare, care face obiectul principal al catehezei noastre, găsim să spunem că, Duminica Sfintei Cruci a apărut în calendarul Sfintei noastre Biserici, într-un mod natural. Ea este o continuare și o împlinire, a primelor două zile de prăznuire, în care, am celebrat jertfa lui Iisus Hristos pe Cruce.

            Duminica Sfintei Cruci este legată de smerenia lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, care, din dragoste, primește Crucea pentru noi. Și ne pune și nouă înainte această smerită alegere, arătându-ne că, fără de aceasta, nu putem să-I fim ucenici: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Cât despre smerenie, găsim să spunem, încă de la început, împreună cu Psalmistul: „Bine este mie că m-ai smerit, ca să învăţ îndreptările Tale” (Psalmul 118, 71). Și numai așa am învățat! Smerenia lepădării de sine este virtutea, care, paradoxal, deși pare că ne-a dărâmat, în realitate, ea ne ridică la înălțimea vieții în Hristos. În ea și numai în ea, reușim să purtăm toate câte vin peste noi. Căci celui smerit, care lasă toate pentru Hristos, nimic nu îi este greu. Ne-o spune și Sfântul Siluan Athonitul: „Dacă întristările noastre ni se par mari, aceasta înseamnă că nu ne-am predat încă voii lui Dumnezeu[6]. Și bine ar fi să o facem, cât mai repede și deplin.

            Suferința, pe care adesea o resimțim și pe care o socotim pricina nefericirii noastre, nu face tema principală a Crucii. Ci bucuria și biruința în Hristos sunt aripile noastre, atunci când ne asumăm statutul de creștin. Adesea nu vedem și nu gustăm acest lucru, deoarece, nu Îl lăsăm pe Dumnezeu să lucreze asupra noastră. Tot la fel de adevărat este și faptul că, viața în Hristos este cu salată amară. Este grea și plină de nevoință. Iar acum, la jumătatea Postului Mare, putem face o cântărire, a celor pe care le-am împlinit, până în acest moment. O radiografie parțială, a înfrânării, a iertării, a asemănării noastre, cu Cel pe care Îl iubim. După care, să ne rânduim ce-a de-a doua jumătate a postului, spre și mai multă seriozitate, spre și mai multă jertfă. Postul Mare este propria noastră răstignire[7], este experiența noastră personală, de care suntem bucuroși. Așa înțelegând, cinstea și măreția asumării Crucii lui Hristos, iar nu nefericirea Păresimii[8].

            Știți ce face femeia, atunci când se pregătește de o nouă sarcină? Ea primește Crucea lui Hristos. Ea știe ce urmează, știe greutatea celor nouă luni se sarcină, știe prea bine travaliul nașterii, știe suferința creșterii pruncului. Dar, cu toate acestea, bucuria și biruința, pe care i le generează statutul de mamă, o determină să accepte Crucea aceasta. O determină să îmbrățișeze acest rol. Căci în acest rol, ea se sfințește. Și toți suntem implicați în acest proces, direct sau indirect, inclusiv bărbații. Deoarece, toți am fost cândva în puntecele mamelor noastre. Toți am fost parte din Crucea, pe care, mamele noastre, lepădând comoditatea și confortul personal, au purtat-o.

            Lepădarea de sine se bazează, eminamente, pe înțelegerea și primirea statutului de creștin. Pe acceptarea provocărilor care ne vin, odată ce ne-am îmbrăcat în Hristos, așa cum ne zice și Sfântul Apostol Pavel: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Galateni 3, 27). Viața în Hristos, care, știm prea bine, este incomodă și plină de încercări, ne lămurește drumul nostru în eshatologie, tot așa cum aurul se lămurește în foc. Este de neînțeles pentru lume, de ce un Dumnezeu al iubirii, îți îngăduie ție să suferi? Sau, mai cu seamă, de ce Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, nevinovat față de lege, a primit să ne poarte povara. Și încă ce povară! Răspunsul este simplu, dar, în același timp, plin de însemnătate. Suferința este prețul libertății noastre, desigur, gestionată prost. Dumnezeu putea să ne închidă într-un orizont limitat, în care, să ne confiște capacitatea de a acționa conform voinței noastre proprii. Și, poate că, uneori, acest lucru pare o rețetă câștigătoare. Dar, în realitate, iubirea se împlinește numai în duhul libertății depline. Atunci are valoare iubirea, când tu ești liber să urăși, dar alegi să nu o faci. Când poți să nu îl alegi pe Dumnezeu, când poți să scazi la Crucea ta, dar, totuși, tu Îi urmezi, chiar dacă adesea doare.

            Așezarea Duminicii Sfintei Cruci, tocmai la mijlocul Postului Mare, face dovada unui raționament, bine ancorat în plinătatea libertății primite. Sfânta Biserică deschide, încă de acum, marea fereastră a învierii, prin care vestește ceea ce are să vină. Și vine negreșit! Vine, tocmai pentru că Iisus ne-a asumat în Sine pe toți, luând asupra Sa moartea și viața. El, Dumnezeu deplin, nemuritor și desăvârșit în toate, alege să moară pentru noi, cei muritori și nedesăvârșiit. Ne îmbracă în mantia strălucirii învierii Sale, tocmai pentru că suntem păcătoși. Tocmai pentru că suntem mici, tocmai pentru că L-am rănit, tocmai pentru că ne-am risipit veșnicia. Noi, săracii, suntem răscumpărați de Cel bogat, pe care l-am vândut. Și L-am vândut, crezând că, astfel, vom fi noi în locul Lui. Ce înșelare!

            Am crezut că vom dobândi o putere deplină, alegând să ne înstrăinăm de veșnicie. Dar am pierdut totul, fiind înșelați de întuneric. Cu toate acestea, El ne cunoaște pe de-antregul, El știe cine suntem. Și, deși L-am părăsit, Domnul se îmbracă cu noi și ne poartă dincolo de prăpastie. Ne plătește toate, invitându-ne și pe noi să facem la fel. Asta e Crucea! Fericit cel care înțelege viața în Hristos și Îl lasă pe Dumnezeu să îi sfințească viața. Nu există altă cale, nu există un alt drum. Numai prin Cruce se poate ajunge la înviere. Și viu este, cel care se suie pe Cruce, deși, lumea crede că, unul ca acesta murit. Căci în Cruce se ascunde, așa cum zice Marele Pavel, „puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1, 24). Iisus Hristos, Biruitorul cel veșnic, bucuria deplină și veșnicia noastră, ne așează pe urmele Sale. Făcând din noi lumină și iubire, căci odată ce ne-am deschis inimile, ne face biruitori, împreună cu El.

            Este adevărat că, până să ajungem la liman, avem trebuință să trecem prin foc. Însuși Mântuitorul Hristos ne-a spus: „Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15, 20).  Poate adesea ne întrebăm, de ce este atât de lovită Sfânta Biserică? Și aici nu mă refer doar la clerici. Ci la toată suflarea creștină, adunată în jurul Sfântului Potir, adunată în jurul lui Hristos. Sfânta Biserică este atât de lovită, pentru că și Hristos a fost lovit. Prin urmare, lumea aceasta ne urăște, tocmai pentru că noi nu suntem din lume. Ci am fost înfiați de Hristos, devenind, totodată, de neînțeles pentru lume: „Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte” Ioan 15, 18-19. Și ce bine că suntem ai lui Dumnezeu, știind că, în El ne aflăm veșnicia.

            Dumnezeului nostru Slavă! Amin!

[1] Evenimenul a avut loc în ziua de 13 Septembrie, anul 335. Iar data de prăznuire a Înălțării Sfintei Cruci a fost așezată o zi mai târziu, pe 14 Septembrie.

[2] Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare, PSB, Vol 14, EIBMBOR, București, 1991, pp.76-77.

[3] Naosul (Nava) este partea centrală și cea mai mare a Sfintei Biserici. Din punct de vedere liturgic, Naosul este una cu Sfântul Altar (Sanctuarul) și cu pronaosul. Despărțirea lor, sau mai corect spus, delimitarea lor, se face prin intermediul iconostasului (catapetesmei).

[4] Saint John of Damascus, Apologia of St John of Damascus Against Those who Decry Holy Images, Christian Classics Ethereal Library, Grand Rapids, Michigan, 2001, p.41 – (Print Basis: Thomas Baker, London, 1898).

[5] Gustar – Denumirea populara a lunii August. În patrimoniul lexical al limbii române, fiecare din cele douăsprezece lunii ale anului, poartă și o denumire populară. Iată care sunt acestea: Ianuarie (Gerar); Februarie (Făurar); Martie (Mărţişor); Aprilie (Prier); Mai (Florar); Iunie (Cireşar); Iulie (Cuptor); August (Gustar); Septembrie (Răpciune); Octombrie (Brumărel); Noiembrie (Brumar); Decembrie (Undrea).

[6] Sfântul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p.118.

[7] Pr. Alexander Schmemann, Postul Mare, Editura Sophia, București 2013, p.129.                                                                                                         

[8] Păresimile – Cuvântul păresimi simboliza, cu secole în urmă, toată perioada Postului Paștilor. Termenul latinesc „quadragesima”, adică patruzeci, indica cele patruzeci de zile de post (afară de Săptămâna Mare). Acum, păresimile indică mai mult mijlocul Postului Mare, în concret, miercurea săptămânii a patra din post.