Cateheza A IV-A: Duminica Sfântului Ioan Scărarul – Asceza, râvna care învie

Duminica Sfântului Ioan Scărarul
Asceza, râvna care învie

 

Iubiți credincioși,       

            Săptămâna trecută am vorbit despre Duminica Sfintei Cruci. Am arătat ce înseamnă primirea și asumarea Crucii, precum și rolul ei mântuitor în viața noastră. Am văzut jertfa Mântuitorului, care prefigurează traseul nostru către Împărăție. Am înțeles învățătura Sfintei Biserici, cu privire la adevărata viață în Hristos, aceea că, în Cruce și numai în Cruce este mântuire.

            În Duminica a IV-a din Postului Paștilor, îl comemorăm pe Sfântul Ioan Scărarul, marele ascet al creștinătății. El ne-a lăsat o bogată învățătură duhovnicească, atât prin ceea ce a scris, dar, mai ales, prin felul în care a trăit. În rândurile care urmează, vom cerceta viața sa și vom căuta să înțelegem, duhul râvnitor, pe care, Dumnezeu i l-a trimis. Dacă în rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, prin care, acum, în Postul Mare, ne rugăm atât de stăruitor și cerem de la Dumnezeu „duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei[1], bine este să știm că, mai avem ceva de cerut. Mai este un duh, al râvnei, al dorinței de îmbunătățire, care ne mână spre o viață ascetică. Aceasta este tema Duminicii a IV-a, din Sfântul și Marele Post al Paștilor.

Partea I
Viața Sfântului Ioan Scărarul

            Sfântul Ioan Scărarul, cunoscut și ca Sfântul Ioan din Sinai (Sinaitul), Ioan Scolasticul sau Ioan Climax, s-a născut undeva în jurul anului 579. A trăit până la jumătatea secolului al VII-lea, când a adormit în Domnul, la anul 649. Unde a fost el format, sau cine l-a învățat toate cele pe care le împlinea cu atâta osteneală, nu știm. Zice Daniil, monah de la Mănăstirea Rait, scriitorul vieții acestuia[2].  

            Știm că el a fost un monah îmbunătățit, un om învățat și plin de rugăciune, care se trăgea dintr-o familie nobilă. Până să ajungă să străbată cerurile, prin asceză și contemplație, Sfântul Ioan a învățat multă carte. Acest lucru i-a atras, mai târziu, numele de Scolasticul[3].  Apoi, după ce a sporit cu viața, iar monahii din Muntele Sinai îl socoteau ca pe un trimis al lui Dumnezeu între oameni, pentru marea sa petrecere în nevoință, a căpătat și numele de Ioan Sinaitul. Și cum osteneala sa era remarcabilă, reușind să ajungă la o măsură cu adevărat lăudabilă, mulți au început să-i spună Ioan Climax[4]. Petrecând așa, în adâncă smerenie și ascultare, arătând, totodată, multă înțelepciune și mult discernământ duhovnicesc, Sfântul Ioan a fost perceput de obștea Mănăstirii Sinai (acum Sfânta Ecaterina), drept un mare nevoitor și un om luminat de Dumnezeu. Cât despre numele de Ioan Scărarul, acesta provine de la lucrarea pe care el a elaborat-o, sub numele Scara dumnezeiescului urcuș.

            Tânărul Ioan a intrat în Mănăstire la o vârstă fragedă, având abia șaisprezece ani. Câteva cuvinte spunem și despre această Sfântă Mănăstire, deoarece, nivelul duhovnicesc și cel cultural de aici, reușesc să-i copleșească, până și pe cei mari. Mănăstirea Sinai, care astăzi se numește Mănăstirea Sfânta Ecaterina, datează din antichitatea târzie[5]. Se spune că, aceasta a fost construită undeva pe la 527, deși, există și păreri care îi atribuie o dată puțin mai târzie. Cert este că, lucrările au început din purunca binecredinciosului împărat Justinian cel Mare (n.482 – d.565). Inițial, Mănăstirea a fost pusă pe seama Sfintei Fecioare Maria. Deoarece, vedenia pe care a avut-o Sfântul Prooroc Moise, pe Muntele Horeb/Sinai, i.e., Rugul Aprins care nu se mistuia (cf. Ieșirea 3, 1-3), o preînchipuia pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Și, totodată, preînchipuia și întruparea Fiului lui Dumnezeu, din Preasfânta și Pururea Ferioară. De asemenea, Mănăstirea a fost închinată și Sfinților Prooroci Moise și Ilie, întrucât, amândoi au urcat pe Muntele Sinai. Deși Mănăstirea nu și-a pierdut protectorii mai sus amintiți, începând de prin secolul al IX-lea, așa cum am arătat și puțin mai înainte, așezământul a primit numele de Mănăstirea Sfânta Ecaterina. Asocierea cu persoana Sfintei Mare Muncenițe din Alexandria Egiptului, s-a făcut datorită faptului că, Sfintele sale Moaște au fost aduse la Mănăstire în chip minunat[6].

            Am făcut această scurtă, dar bogată prezentare, a Mănăstirii Sfânta Ecaterina, tocmai pentru faptul că, ea reprezintă tot ceea ce au purtat mai bun, Sfinții lui Dumnezeu. Asceza și pregătirea academică, a Sfântului Ioan Scărarul, precum și a celor împreună nevoitori cu el. Apoi, jertfelnicia și cultura vastă, a Sfintei Mare Mucenițe Ecaterina. Tocmai de aceea, Dumnezeu, în prea-nemărginita Sa purtare de grijă, a rânduit ca, în această Sfântă Mănăstire, să fie aduse o mulțime de comori duhovnicești. Întâi, reamintim de Moaștele Sfintei Ecaterina. După aceea, aducem spre cunoaștere faptul că, aici se păstrează cea mai mare colecție de manuscrise bizantine. Dar și unul din principalii codici ai Bibliei – Vechiul (Septuaginta) și Noul Testament, care se numește Codex Sinaiticus[7]. Acum cred că s-a înțeles, de ce am ținut să cunoaștem câte ceva despre această minunată Mănăstire.

            Aici și-a început tânărul Ioan viața monahală. Însă, în ciuda tinereții sale, el era sporit foarte cu înțelecpiunea, ca și un om de o mie de ani. Stareț l-a avut pe Părintele Martirie, care l-a tuns în monahism, la vârsta de douăzeci de ani. Și în acea minunată zi, îmbunătățitul Părinte Stratighie, a proorocit despre Ioan: „Are să fie mare stea în toată lumea[8]. Și așa s-a și întâmplat. Iar mai apoi, într-o zi, Avva Martirie s-a dus cu tânărul Ioan la marele Atanasie Sinaitul. Și văzându-i, acesta din urmă a zis: „Spune-mi Martirie, de unde ai ucenicul acesta și cine l-a tuns în călugărie?” Iar Martirie răspunse: „Este robul tău, părinte, eu l-am tuns”. Apoi, cu mare mirare, Atanasie zise: „O, părinte Martirie, ai tuns pe egumenul Muntelui Sinai![9] Abia acum, Martirie începea să priceapă, cine este cu adevărat acest tânăr. Stea strălucitoare înaintea lui Dumnezeu, Sfânt între Sfinți și om plin de Duh Sfânt.

            Altă dată, Părintele Martirie l-a luat pe Ioan și l-a dus la marele și vestitul stareț, Ioan Savaitul, care viețuia în pustiul Gudiei. De cum i-a văzut, starețul s-a sculat degrabă, a luat apă, i-a spălat picioarele tânărului Ioan și i-a sărutat mâna, spre uimirea tuturor. La plecarea musafirilor, Ștefan, ucenicul starețului Ioan Savaitul, a întrebat: „Pentru ce ai făcut așa, părinte, de ai spălat picioarele ucenicului, iar nu pe ale învățătorului, și dreapta lui ai sărutat-o?[10] Minunatul stareț răspunse: „Să mă crezi fiule, că nu știu cine este acel monah tânăr, pentru că eu am primit pe egumenul Muntelui Sinai și aceluia i-am spălat picioarele”. Acestea, mai înainte de vreme, le-a arătat Duhul Sfânt, prin acești oameni înainte-văzători[11]. Și toate s-au împlinit, după buna vrere a lui Dumnezeu.

            După moartea Starețului Martirie, în ascultarea căruia a stat 19 ani, Sfântul Ioan s-a dus în pustie, într-un loc numit Tola. Acolo a petrecut vreme de 40 de ani, dobândind mari harisme. Nevoința, pe care o făcea Sfântul Ioan, era una deopotrivă aspră și echilibrată. El mânca la masă toate cele neoprite, dar foarte puțin[12]. Ca să nu-i fie nici spre îmbuibare și nici spre mândrie, cum că ar fi mare postitor. Așa, el reușea să țină smerenia, dar și să o biruiască pe „doamna și născătoarea patimilor cea iubitoare de dulceți, adică pe îmbuibarea pântecelui”[13]. Sfântul Ioan a fugit și de iubirea de arginți, pe care, Sfântul Apostol Pavel o numește închinare la idoli (cf. Coloseni 3, 5) și rădăcina tuturor răutăților (cf. 1 Timotei 6, 10). Reușita lui consta în facerea de milostenie și în lipsirea de cele de trebuință.

            S-a luptat îndelung și cu duhul leneviei, care aduce moarte și slăbănogire sufletului. Patima aceasta a învins-o, prin pomenirea morții trupești și prin osteneală. Slava deșartă a alungat-o din suflet, prin tăcere și trezvie. Cât despre patima mâniei, aceasta era deja omorâtă în el, datorită ascultării desăvârșite, pe care o împlinea. Mândria, precum istorisește Daniil monahul, o biruia prin „izvorul lui de lacrimi, care nu se afla la mulți[14]. Căci se retrăgea într-o peșteră îndepărtată, unde nu putea fi auzit de nimeni. Și acolo, fiind foarte aproape de cer, prin tânguire și chemarea numelui lui Dumnezeu, a dezrădăcinat patima mândriei.

            Cu somnul, Sfântul Ioan Scărarul nu prea era prieten. Căci dormea atât de puțin, cât „să nu se vatăme firea minții prin priveghere[15]. Iar în vremea de părăsire a somnului, el se îndeletnicea cu scrisul. Căci scrisul este una din marile nevoințe ale monahilor, întrucât, în priveghere, Însuși Duhul Sfânt inspiră un astfel de om. În această vreme de asceză, Sfântul Ioan a scris Scara dumnezeiescului urcuș, despre care, negreșit, vom vorbi puțin mai târziu. Iată, cât de aspră a fost nevoința acestui minunat ascet, dar, în același timp, cât de echilibrată. Echilibrul duhovnicesc este decisiv în lupta pentru mântuire, deoarece, dreapta socoteală este mai mare decât toate.

            Sfântul Ioan a ajutat mulți oameni, săvârșind adevărate minuni. Câteva dintre acestea sunt consemnate și de către același Daniil monahul, care ni-l prezintă pe Moise, ucenicul Sfântului Ioan. Acesta a fost salvat de la moarte, prin rugăciunile Sfântului. Apoi, pe Isaac, un călugăr oarecare, care, prin aceleași minunate rugăciuni ale Sfântului Ioan, a fost eliberat de duhul desfrânării[16]. Dar nu toți s-au bucurat de harismele Sfântului, căci așa pățesc aleșii lui Dumnezeu. Ei îndură prigoană și învidie, tocmai pentru că au ales calea cea strâmtă și mântuiroare. În concret, unii oameni răi, mânați de diavol, îl numesc pe Sfântul Ioan, „vorbăreț și pururea grăitor și mincinos[17]. Iar Sfântul, ca să biruiască și de această dată, le-a arătat că, nu numai prin cuvânt poate fi de folos oamenilor.  De aceea, el și-a luat nevoința de a tăcea un an întreg, până când, ocărâtorii săi s-au pocăit și s-au făcut oameni rugători. Apoi, el iarăși și-a luat rânduiala cea dintâi, aceea de a învăța prin cuvânt. Și petrecând așa Sfântul Ioan, toți cei din obște l-au silit să primească egumenia Muntelui Sinai. Și luând el această dulce povară, avea pe Dumnezeu mereu în suflet, astfel încât, „a primit legea cea scrisă pe tăblițele inimii cu degetul lui Dumnezeu[18]. O binecuvântare, pentru un om mare.

            După ce a primit egumenatul, într-o zi, s-a întâmplat că a sosit în Sinai un grup de oameni, ca la 600 cu numărul. Și cum ședeau ei la masă, au văzut un tânăr îmbrăcat în giulgiu evreiesc, ce poruncea economilor, bucătarilor, trapezarilor, precum și tuturor celor care erau în vreo slujire. Și după ce s-au sculat cei 600 de oameni de la masă, au căutat pe acel tânăr, ca să șadă și el să mănânce, împreună cu ceilalți care s-au ostenit la pregătirea celor de trebuință. Numai că, acesta nu putea fi găsit. Atunci, Sfântul Ioan le-a spus: „Lăsați-l de a-l căuta pe acela, căci Sfântul Moise, proorocul și dătătorul de Lege, a slujit în al său loc[19]. După cum bine știm, Sfântul Prooroc Moise a primit cele zece porunci (decalogul) pe Muntele Sinai, cunoscut și ca Muntele Horeb (cf. Ieșirea 19, 20-25; 20, 1-17).

            Altă dată, Sfântul Ioan adus ploaie bogată cu rugăciunea, oprind o lungă și grea perioadă de secetă. Și multe alte minuni a săvârșit acesta, încât, toți se minunau de darurile pe care le-a primit de la Dumnezeu. Dar poate cea mai mare minune a Sfântului Ioan, este aceea despre care ne mărturisește același Daniil monahul. El zice că, prin învățătura Sfântului Ioan, mulți s-au mântuit și încă se mai mântuiesc. Drept este acest lucru, căci iată, la mai bine de 1350 de ani de la trecerea sa la Domnul, noi încă vorbim despre acest uriaș Sfânt al lui Dumnezeu. Sfânta Biserică nu s-a mulțumit să-l cinstească doar pe data de 30 Martie. Ci a socotit că, Duminica a IV-a din Postul Mare este un alt bun prilej de comemorare, a Sfântului Ioan Scărarul și a lucrării sale pe pământ.

            O ultimă precizare mai facem aici, aceea că, unii îl socotesc pe Sfântul Ioan Scărarul, drept fiul Sfântului Xenofont și al Sfintei Maria. Având ca frate pe Arcadie, care și-a schimat numele în Gheorghe Arselaitul. Cât despre Ioan, știut este că, el nu și-a schimbat numele. Sfinții Cuvioși Xenofont, Maria, Arcadie și Ioan sunt prăznuiți pe data de 26 Ianuarie.

Partea a II-a
Opera Sfântului Ioan Scărarul
Scara Dumnezeiescului Urcuș

            Deși Sfântul Ioan a scris mai multe lucrări ascetice, una din toate se remarcă în mod special. Această minunată scriere, cuprinsă acum în Volumul IX al Filocaliei, a intrat în tezaurul patristic al Sfintei noastre Biserici, urmare a unei minunate întâmplări. Avva Ioan, Egumenul Mănăstirii Rait, cunoștea înălțimea viețuirii Sfântului Ioan Scărarul. El pricepuse că, o astfel de comoară nu trebuie pierdută. Astfel, Egumenul Mănăstirii Rait i-a cerut Sfântului să alcătuiască o scriere, în care, să cuprindă toate etapele nevoinței, până când, prin aceasta, omul ajunge la desăvârșire. Scrisoarea Egumenului Mănăstirii Rait a fost atât de pătrunzătoare, acest lucru putând fi observat, încă din primele cuvinte alcătuite de el[20], încât, a câștigat inima Sfântului Ioan Scărarul. Acesta a răspuns cu o altă scrisoare, în care zice: „Ioan, lui Ioan, bucurie. Am primit cinstita ta scrisoare, mai bine zis îndemnul și porunca ta mai presus de puterea noastră[21]. Observăm cu ușurință, relația de iubire și de respect, dintre acești doi oameni aleși de Dumnezeu.

            Și a primit Sfântul Ioan a scrie cele cerute de celălalt Ioan, cu multă dragoste și smerenie. Atât de tare a căutat Sfântul Ioan să arate lumii că, singur Dumnezeu este Mare și Bun (cf. Luca 18, 19), încât, și-a încheiat scrisoarea prin cuvintele: „Cer tuturor celor ce se vor pleca spre acest Cuvânt, că de va afla vreodată cineva ceva folositor în el, să predea cu recunoștință rodul lui Bunului Povățuitor, iar pentru noi să ceară de la Dumnezeu să ni se dăruiască numai răsplata încercării. Să nu privească la cele spuse, că sunt cu adevărat sărace și pline de toată necunoștința și simplitatea, ci la râvna asemănătoare celei asemenea văduvei și la Cel ce a primit, precum s-a spus, darul ei. Căci nu răsplătește Dumnezeu după mulțimea de daruri și de osteneli, ci după căldura intenției[22]. Iată dovada smereniei! Iată dovada desăvârșirii!

            Pentru a ne convinge de atingerea dumnezeiască, de care a avut parte Sfântul Ioan Scărarul, haideți să intrăm puțin în conținutul acestei minunate scrieri, cu numele deja amintit, Scara dumnezeieascului urcuș. Ea este împărțită în 30 de capitole, după numărul de ani, pe care, Mântuitorul Iisus Hristos i-a petrecut în anonimat. Într-o prezentare schematică, aceste sunt:

I. Despre lepădarea de viață deșartă și despre retragere;

II. Despre despătimire;

III. Despre înstrăinare:

– Despre visele care urmează pe începători;

IV. Despre fericita și pururea pomenita ascultare:

– Despre tâlharul pocăi;

– Despre Isidor;

– Despre Laurentie;

– Despre econom;

– Despre Avachir;

– Despre arhidiaconul Macedonie;

– Despre cuviosul Mina;

– Despre cuviosul Acachie;

– Despre Ioan Savaitul sau Antioh;

V. Despre pocăința cea făcută cu grijă și deplin arătată, în care se vorbește și despre viața sfinților osândiți și despre închisoare;

VI. Despre pomenirea morții;

VII. Despre plânsul de-bucurie-făcător;

VIII. Despre nemâniere și blândețe;

IX. Despre ținerea de minte a răului;

X. Despre clevetire;

XI. Despre multa vorbire și despre tăcere;

XII. Despre minciună;

XIII. Desppre lenea sufletească;

XIV. Despre pântece atotlăudat și tiran;

XV. Despre curăția și neprihănirea (castitatea) nestricăcioasă, agonisită de cei stricăsioși prin osteneli și sudori;

XVI. Despre iubirea de arginți și despre neagonisire;

XVII. Despre nesimșire, adică despre moartea sufletului înainte de moartea trupului;

XVIII. Despre somn și despre rugăciune, și despre cântarea în obște;

XIX. Despre privegherea trupească și cum trebuie făcută aceasta;

XX. Despre frica lașă sau nebărbătească;

XXI. Despre slava deșartă, cea cu multe chipuri;

XXII. Despre mândria cea fără de minte (fără stăpânire);

XXIII. Despre gândurile negrăite ale hulei;

XXIV. Despre blândețea, simplitatea și nerăutatea agonisite prin sârguință înțeleaptă, și nu naturale. Și despre viclenie;

XXV. Despre preaînalta smerită-cugetare, pierzătoarea patimilor, ce se naște în simțirea nevăzută;

XXVI. Despre deosebirea gândurilor, patimilor și virtuților;

Partea a II-a. Despre dreapta socoteală bine deosebitoare;

Partea a III-a. Despre Cuprinsul pe scurt al tuturor celor mai înainte spune;

XXVII. Despre sfințita liniștire a trupului și a sufletului;

Partea a II-a. Despre liniștirilor și despre deosebirea lor;

XXVIII. Despre fericita rugăciune, sfințita maică a tuturor virtuților; și despre înfățișarea văzută și gândită în vremea rugăciunii;

XXIX. Despre nepătimire sau cerul pământesc și despre desăvârșirea și învierea sufletului înainte de învierea de obște;

XXX. Despre legătura treimii virtuților, a dragostei, a nădejdii și a credinței;

Îndemnare scurtă și la fel de puternică la cele spuse mai pe larg.

            Lucrarea cuprinde 332 de pagini și se găsește integral, în Volumul 9 al Filocaliei, sub traducerea Părintelui Dumitru Stăniloae. Nu vom încerca să acoperim toate cele 30 de capitole (trepte) ale lucrării, deoarece, am avea nevoie de mult prea mult timp, pentru a face acest lucru. Totuși, în cele ce urmează, vom analiza o parte din această comoară între comori, cu scopul de a înțelege intenția și gândirea Sfântului.

Partea a III-a
Asceza, în vederea Sfântului Ioan Scărarul

            Sfântul Ioan Scărarul ne arată că, această cale este și aducătoare de sfințenie, dar și plină de primejdii. Pentru aceea, el ne prezintă metoda treptelor, drept cale potrivită în urcușul nostru duhovnicesc. Și oricine dorește să ajungă la desăvârșire, poate face acest lucru, numai treptat. Ar fi bine să putem face un salt până la cer, adică să putem ajunge la îndumnezeire dintr-odată. Numai că, firea noastră căzută are mai întâi nevoie de vindecare. Are nevoie de însănătoșire. Ca după aceea, să putem căpăta aripi duhovnicești și să urcăm spre lumina Împărăției Preasfintei Treimi. Aceasta este calea!

            Urcușul acesta duhovnicesc vine și cu riscuri. Riscuri, care, desigur, ne pândesc în toate circumstanțele, în care țintim performanța. La ce ne referim mai exact? Ne referim la faptul că, atunci când înaintăm duhovnicește, potrivnicul mântuirii noastre simte acest lucru. El, care ne urăște și ne aduce război mereu, se înarmează și mai tare, acum, când ne vede călătorind, pe drumul cel strâmt și aducător de sfințenie. În iconografie, vorbim despre ceea ce în Sfânta Biserică numim, simbolistica sfintelor icoane. Artiști pricepuți foarte s-au ostenit să zugrăvească, o reprezentare a Scării urcușului duhovnicesc. Și mulți au și reușit acest lucru. Ce putem observa în reprezentările lor, vă spunem îndată.

            Întâi facem referire la războiul dintre bine și rău. Dintre slujitorii lui Dumnezeu, i.e., îngerii, sfinții și toți cei care fac lucrarea Sfintei Biserici, și slujitorii iadului (demonii). Primii se ostenesc să țină piept puterilor întunericului, ce caută să ne arunce de pe treapta pe care am ajuns. În reprezentarea icoanelor mai sus amintite, vedem urcușul duhovnicesc, despre care ne învață Sfântul Ioan, zugrăvit întocmai ca o scară, pe care urcă oamenii. Până acum, nimic neobișnuit. Poate doar puțină metamorfozare, prin zugrăvirea concretă a scării urcușului duhovnicesc, ceea ce, într-adevăr, ne oferă o mai bună înțelegere. Dar odată cu zugrăvirea îngerilor și a sfinților de o parte, iar a diavolilor de cealaltă parte, înțelegem că, lupta duhovnicească este o realitate concretă, nu doar un joc artistic. Fiecare tabără are țelul propriu. Cei ai lui Dumnezeu îi încurajează și îi ajută, pe toți oamenii care urcă pe scară, treaptă cu treaptă, căutând să ajungă în vârf. Dorința de a birui și de a ajunge în punctul maxim, este atât de mare, deoarece, acolo ne așteaptă Iisus Hristos, având brațele deschise. Pe de altă parte, îi observăm pe sluitorii întunericului, care caută să îi împiedice, să îi sperie și să îi descurajeze, pe toți cei care au pornit pe acest drum. Miza este foarte mare, căci vorbim despre veșnicie. Tocmai de aceea, Sfântul Ioan ne-a prezentat și pericolele pe care le vom întâlni.

            Un detaliu foarte important, despre care doresc să vorbim, este reprezentat foarte bine, pe peretele de Nord al Bisericii din Mănăstirea Sucevița. Aici vedem o frescă din secolul al XVI-lea, realizată de frații Ioan Zugravul și Sofronie. În ea este reprezentată Scara urcușului duhovnicesc, la fel ca și în celelalte icoane de acest gen. Avem totuși o particularitate rarisimă, despre care, negreșit, trebuie să discutăm. Pe penultima treaptă a scării, sus de tot, se alfă un cuvios, care cade de pe scară. Era la un pas să ajungă în brațele lui Hristos și să-și mântuiască sufletul, dacă nu, chiar să și-l sfințească. Căci una este să te mântuiești, iar alta este să ajungi Sfânt. Se pare că, acel bătrân cuvios, care a ajuns pe acea treaptă înaltă, probabil, după multe și grele osteneli, a făcut o greșeală. În ce oare să conste această greșeală? Este groaznica și înșelătoarea patimă a mândriei, a părerii de sine, care l-a făcut pe acel biet om să se măsoare. El a conștientizat măsura la care a ajuns și s-a socotit a fi Sfânt. Ce greșeală! Greșeală, tocmai pentru că, Sfântul adevărat trece la Hristos în stare de smerenie. El trece dincolo plângându-și păcătoșenia. Socotindu-se a fi cel mai păcătos și cel mai dator înaintea lui Dumnezeu. Așa și numai așa se păstrează starea de desăvârșire, pe care, greu o poate ține omul, căci, acolo sus, lupta este foarte mare.

            Odată, un monah îmbunătăți spunea. Cei din lume, care călătoresc pe drumul lor, se luptă cu o categorie de ispite, cu o categorie de demoni. Dar cei care și-au închinat viața lui Dumnezeu, mai cu seamă, cei care sporesc în această călătorie, înfruntă adversari tot mai mari și mai răi. Asta ne trasmite și Sfântul Ioan Scărarul prin scrierea sa, asta au reprezentat în aceasta frescă și cei doi frați mai înainte amintiți. Atenție la primejdie, atenție la mândrie. Asceza, despre care ne vorbește atât de frumos Sfântul Ioan Scărarul, trebuie făcută cu dreaptă socoteală. Ea îl împlinește pe om, îmbrăcându-l iar în lumina paradisiacă. Și pentru a dobândi această mult dorită stare, avem trebuință de multă pricepere. Sfântul Ioan ne oferă numeroase sfaturi, din prorpia sa experiență, din viață trăită, din cercare.

            Înainte de a pătrunde în corpusul lucrării Sfântului Ioan, haideți să limpezim puțin ambiguitatea terminologiei. Ce este asceza? Dicționarul explicativ al limbii române, pe care, ținem să menționăm că, îl folosim adesea, (asta că tot suntem atichetați ca retrograzi), indică următoarele: Asceza este un „ansamblu de exerciții care vizează perfecțiunea spirituală. Un mod de viață care exclude orice compromis sau exces[23]. De la început observăm că, se menționează perfecțiunea (desăvârșirea) și lipsa de exces (echilibrul). Asta arată că, asceza are menirea de a împlini, nu de a distruge creația lui Dumnezeu. Chiar dacă în creștinism se vorbește despre desconsiderarea trupului, despre uciderea mădularelor, aceste învățături nu trebuie înțelese greșit. Căci așa cum învață Marele Apostol, trupul omului este chiar templu al Duhului Sfânt (cf. 1 Corinteni 6, 19). Și cum oare să distrugem lucrarea lui Dumnezeu?! Ceea ce se caută prin asceză, prin viață de nevoință, este uciderea patimilor. Și, de foarte multe ori, trupul omului, în contextul firii căzute, este cel care înclină spre patimi. Cel care se împotrivește poftei duhovnicești a sufletului și care, adesea ne împiedică să sporim duhovnicește.    

            Acum, așa cum am promis, vom analiza o serie de învățături, din lucrarea Sfântului Ioan Scărarul. Din cele treizeci de trepte (capitole), prezentate în Volumul 9 al Filocaliei, vom alege câteva. Le vom alege pe cele care sunt mai reprezentative, pentru viața noastre de zi cu zi, pe care, le vom analiza. Întâi de toate, Sfântul Ioan ne arată că, pentru a ajunge la desăvârșire, trebuie să trecem de bariera bunului simț. Trebuie să ne deprindem cu o etică a vieții, cu o seriozitate și cu o decență comportamentală, care, adesea este nesocotită. Abia apoi, omul poate urca spre măreția vieții în Hristos.

            Cât despre treptele pe care Sfântul ni le propune, începem, desigur, cu prima dintre acestea, Despre lepădarea de viață deșartă și despre retragere. Și aici, Sfântul Ioan face referire la magnitudinea luptei la care ne înhămăm. El spune: „Să cunoască toţi cei ce au venit la lupta cea bună, aspră, strâmtă şi uşoară, că au venit să sară în foc, dacă primesc să locuiască în ei focul cel nematerial. Să se cerceteze fiecare pe sine şi numai după aceea să mănânce din pâinea aceasta amestecată cu ierburi amare şi să bea din paharul acesta amestecat cu lacrimi, ca să nu-i fie lupta spre osândă[24]. Încă o dată, dreapta socoteală se arată a fi, cea în care este cel mai bine să ne aflăm.

            Mai departe, găsim învățătura cuprinsă în cel de-al IV-lea cuvânt, „Despre fericita și pururea pomenita ascultare”. Aici, încă de la început, Sfântul Ioan spune: „Ascultarea este mormânt al voinţei şi înviere a smereniei[25]. Apoi, el își construiește învățătura din acest segment al operei sale, pe mai multe exemple: Un tâlhar care s-a pocăit (nu este vorba despre tâlharul de pe Cruce), Isidor (un bărbat oarecare din Alexandria), Cuviosul Acachie, precum și alte câteva exemple. Despre Cuviosul Acachie doresc să vorbim, căci, pilda vieții sale s-a făcut mână salvatoare pentru mulți. Sfântul Ioan a aflat de Acachie, de la celălalt Ioan, Egumenul Mănăstirii Rait. Acesta îi relataseă că, acel cuvios Acachie a căzut ucenic la un bătrân foarte leneș și neînfrânat[26].  Și mult îl mai batea și îl chinuia bătrânul. Dar Acachie asculta în toate, răbdând povara spre mântuire. Și, într-o zi, după ce a slujit nouă ani la acel bătrân, a murit fericitul Acachie. Iar cel rămas singur s-a dus la un mare bătrân[27] și i-a spus că a murit ucenicul său. Dar omul, plin fiind de Duh Sfânt, i-a replicat: „Crede-mă, bătrâne, nu cred[28]. Apoi, s-au dus amândoi la mormântul fericitului nevoitor, căruia i-au strigat: „Frate Acachie, ai murit?[29] Și răspunsul nu a întârziat, întrucât, ascultătorul cel preaînțelept a răspuns: „Cum ar fi cu putinţă, părinte, să moară un om lucrător al ascultării?[30] Observăm cu ușurință puterea salvatoare a ascultării, uriașa și mântuitoarea virtute.  

            Acum, după ce am văzut această puternică învățătură despre ascultare, să ne aplecăm puțin asupra patimei clevetirii, prin care, adesea îl judecăm pe aproapele nostru. Aici, Sfântul Ioan se folosește de alte două personaje, a căror viață o pune în antiteză. El zice: „Să nu-ţi rămînă ascuns lucrul acesta şi te vei trezi, ca să nu mai judeci pe cel ce greşeşte: Iuda era în ceata ucenicilor, iar tâlharul în ceata ucigaşilor. Şi într-o clipă s-a făcut o schimbare minunată între ei[31]. Cu alte cuvinte, să nu-l judecăm pe aproapele nostru, căci nu-i știm noi nici inima, nici pocăința. Important nu este ceea ce crede sau ce zice lumea. Ci, important este cum ne ducem înaintea lui Dumnezeu. Adică, în ce stare ne găsește moartea, căci în aceea vom fi și judecați.

            Sfântul Ioan ne oferă încă multe alte metode, prin care, ne putem curăța sufletele. Mijloace prin care ne putem scutura, de noroiul cel urât mirositor, pe care, veacul acesta înșelător l-a aruncat peste noi. Îndemnuri la smerita tăcere, la părăsirea leneviei sufletești, la viețuirea în curățenie (inclusiv pentru cei care au ales viața de familie), la lupta împotriva iubirii de arginți, dar și la primejdia adusă, de frica lașă sau nebărbătească. Despre aceasta din urmă, Sfântul Ioan zice: „Frica laşă este o simţire copilărească în sufletul îmbătrînit de slava deşartă. Frica laşă este o slăbire a credinţei, arătată în aşteptarea plină de spaimă a unor lucruri neprevăzute[32]. Și iarăși: „Sufletul mândru este robul fricii laşe, pentru că se bizuie pe sine şi se teme de zgomotele lucrurilor şi de umbre[33]. Curajul duhovnicesc, așa cum zice Avva Iosif Vatopedinul, este energia sufletului. Și din această energie se naște sfințenia omului.

            În încheiere, găsim a-I mulțumi lui Dumnezeu, pentru faptul că, ne-a dăruit astfel de oameni ca învățători. Iar Sfântului Ioan Scărarul, cinste și laudă, pentru viața sa îmbunătățită și pentru faptul că, ne-a lăsat această mare și povățuitoare scriere. Cateheza de astăzi am numit-o, Asceza, râvna care învie. Mai exact, din ce ne învie? Ne învie din moartea sufletească, deoarece, Dumnezeu nu-l părărește niciodată pe cel râvnitor. În virtutea acestor învățături, care ne sunt oferite în Duminica a IV-a din Post, cea a Sfântului Ioan Scărarul, să punem început bun vieții noastre. Iar atunci când ni se pare că am ajuns la o măsură, cât de cât bună, să socotim că nu avem nimic. Și iarăși, să căutăm a pune început bun, căci numai așa ne vom mântui.

            Dumnezeului nostru Slavă! Amin!

[1] Ceaslov, Rânduiala Miezonopticii din toate zilele, EIBMBOR, București, 2014, p.34

[2] Ceaslov, Rânduiala Miezonopticii din toate zilele, EIBMBOR, București, 2014, p.34

[3] Scolastic – Termen folosit pentru o persoană care îmbrățișa curentul filosofic dominant din Evul Mediu (sec. II-VI). Filosofia vremii îmbina dogmele religioase, cu misticismul tradițional și intuitiv al învățăturii patristice.

[4] Climax – Termenul face referire la ceva intens, înalt, ajuns la o măsură mare. Iar în cazul Sfântului Ioan, denumirea aceasta arată înălțimea ascezei sale.  

[5] Antichitate: 284 d.Hr. – 700 d.Hr.   

[6] Moaștele Sfintei Mare Mucenițe Ecaterina – Undeva în secolul IX, cu cinci veacuri după trecerea Sfintei la Domnul, un monah din Sinai a avut o vedenie minunată. Lui i s-a arătat cum trupul plin de lumină, al Sfintei Mare Mucenițe Ecaterina, a fost ridicat de îngeri, îndată după moartea ei și așezat pe un vârf de munte. Iar când călugării din Mănăstirea Sinai (acum Sfânta Ecaterina), de la poalele Muntelui cu același nume, au aflat Sfintele sale Moaște, Mănăstirea s-a îmbogățit cu acest odor minunat. Iar vârful muntelui a primt numele Jebel Katarina (Muntele Ecaterina).

[7] Codex Sinaiticus – Dat de mulți ca cel mai vechi manuscris al Bibliei, documentul datează din secolul al IV-lea d.Hr. (cca 330-360) și este scris în greaca veche. Codexul a fost descoperit în Mănăstirea Sfânta Ecaterina, abia în anul 1844, de Lobegott Friedrich Constantin von Tischendorf. Între timp, codexul fost digitalizat, tradus și publicat pe site-ul: https://www.codexsinaiticus.org/en/. Cu o dimensiune de 37 de centimetri înălțime și 34 centimetri lățime, lucrarea cuprinde 97 de documente, fiecare a câte 8 foi (16 pagini). Însumând un total de 776 foi (1552 pagini). Acum, documentul este păstrată în mai multe locuri: Muzeul Britanic din Londra (347 de foi – 694 de pagini); Biblioteca Universității din Leipzig (43 de foi – 86 de pagini); Biblioteca Națională Rusă din Sankt Petersburg (6 foi – 12 pagini) și, desigur, Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai, Egipt, (380 de foi – 760 de pagini). Alături de acesta, mai există și alți codici biblici. Cei mai importanți ar fi: Codex Vaticanus – sec. IV și Codex Alexandrinus – sec.V.

[8] Viețile Sfinților – Luna Martie, Cuviosul Ioan Scărarul, Editura Episcopiei Romanului, Mănăstirea Sihăstria, 2001, p.416.

[9] Viețile Sfinților – Luna Martie, Cuviosul Ioan Scărarul, Editura Episcopiei Romanului, Mănăstirea Sihăstria, 2001, p.416.

[10] Viețile Sfinților – Luna Martie, Cuviosul Ioan Scărarul, Editura Episcopiei Romanului, Mănăstirea Sihăstria, 2001, p.416.

[11] Înainte-văzător sau Văzător cu duhul – Om binecuvântat de Dumnezeu, căruia, prin Harul Duhului Sfânt, i s-a descoperit lucrarea divină a Preasfintei Treimi. Descoperirile sunt în măsura lucrării, pe care, Dumnezeu dorește să o facă în lume cu acesta. Un astfel de om nu este ghicitor, nici magician, nici vreun altfel de personaj caraghios. Ci este un om binecuvântat de Dumnezeu, un om al rugăciunii, plin de smerenie. Încât, el se socotește pe sine, cel dintâi între păcătoși. Altminteri, pierde tot.

[12] Viața Sfântului Ioan Scărarul, Filocalia, Vol. 9, Editura Humanitas, București, 2017, p.35.

[13] Viețile Sfinților – Luna Martie, Cuviosul Ioan Scărarul, Editura Episcopiei Romanului, Mănăstirea Sihăstria, 2001, p.417.

[14] Viețile Sfinților – Luna Martie, Cuviosul Ioan Scărarul, Editura Episcopiei Romanului, Mănăstirea Sihăstria, 2001, p.417.

[15] Viața Sfântului Ioan Scărarul, Filocalia, Vol. 9, Editura Humanitas, București, 2017, p.36.

[16] Viața Sfântului Ioan Scărarul, Filocalia, Vol. 9, Editura Humanitas, București, 2017, pp.37-38.

[17] Viețile Sfinților – Luna Martie, Cuviosul Ioan Scărarul, Editura Episcopiei Romanului, Mănăstirea Sihăstria, 2001, p.419.

[18] Viețile Sfinților – Luna Martie, Cuviosul Ioan Scărarul, Editura Episcopiei Romanului, Mănăstirea Sihăstria, 2001, p.419.

[19] Viețile Sfinților – Luna Martie, Cuviosul Ioan Scărarul, Editura Episcopiei Romanului, Mănăstirea Sihăstria, 2001, p.420.

[20] Formula de adresare a Egumenului Ioan din Mănăstirea Rait: „Prea minunatului și întocmai-cu-îngerii părintelui părinților și învățătorul Celui Prea Înalt, păcătosul Ioan, egumenul Mănăstirii Rait, bucurie”.

[21] Viețile Sfinților – Luna Martie, Cuviosul Ioan Scărarul, Editura Episcopiei Romanului, Mănăstirea Sihăstria, 2001, p.421.

[22] Viețile Sfinților – Luna Martie, Cuviosul Ioan Scărarul, Editura Episcopiei Romanului, Mănăstirea Sihăstria, 2001, p.422.

[23] Elena Ciobanu, Maria Păun, Magdalena Popescu-Marin, Zizi Ștefănescu-Goangă, Dicționar explicativ al limbii române și enciclopedic de nume proprii, Editura Corint, București, 2009, p. 57.

[24] Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, Cuvântul I – Despre lepădarea de viață deșartă și despre retragere, Filocalia, Vol. 9, Editura Humanitas, București, 2017, p.53.

[25] Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, Cuvântul IV – Despre fericita și pururea pomenita ascultare, Filocalia, Vol. 9, Editura Humanitas, București, 2017, p.76.

[26] Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, Cuvântul IV – Despre fericita și pururea pomenita ascultare, Filocalia, Vol. 9, Editura Humanitas, București, 2017, p.112.

[27] Acest mare bătrân, la care s-a dus cel care odinioară îl avea pe fericitul Acachie sub ascultare, era chiar Sfântul Ioan Scărarul. Așa ne relatează autorul, spre finalul istorisirii: „Iar mie mi se pare, părinte Ioane, că însuşi acest mare Ioan este cel ce a vorbit cu mortul”.

[28] Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, Cuvântul IV – Despre fericita și pururea pomenita ascultare, Despre cuviosul Acachie, Filocalia, Vol. 9, Editura Humanitas, București, 2017, p.112.

[29] Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, Cuvântul IV – Despre fericita și pururea pomenita ascultare, Despre cuviosul Acachie, Filocalia, Vol. 9, Editura Humanitas, București, 2017, p.112.

[30] Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, Cuvântul IV – Despre fericita și pururea pomenita ascultare, Despre cuviosul Acachie, Filocalia, Vol. 9, Editura Humanitas, București, 2017, p.112.

[31] Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, Cuvântul X – Despre clevetire, Filocalia, Vol. 9, Editura Humanitas, București, 2017, p.172.

[32] Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, Cuvântul XX – Despre frica lașă sau nebărbătească, Filocalia, Vol. 9, Editura Humanitas, București, 2017, p.222.

[33] Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, Cuvântul XX – Despre frica lașă sau nebărbătească, Filocalia, Vol. 9, Editura Humanitas, București, 2017, p.222.