Cateheza I

Duminica Ortodoxiei

Icoana, mărturisire de credință și poartă spre sfințenie

Iubiți credincioși       

            Această primă Duminică a Postului Mare a primit numele de Duminica Ortodoxiei, la data de 11 Martie 843. Sfânta împărătească Teodora, alături de Patriarhul Metodie I al Constantinopolului, au ținut un Sinod în Cetatea Marelui Constantin (noua Romă). Prin acesta s-a restabilit cultul icoanelor, oferind un statut ferm Ortodoxiei. În cadrul sinodului s-a citit un document numit Synodicon, care mărturisea învățătura Sfintei Biserici. Totodată, prin acest document au fost comemorați toți cei care au contribuit la biruința credinței ortodoxe, asupra cumplitei prigoane iconoclaste. Astfel, iconodulii[1] și-au câștigat libertatea de a-și mărturisi credina, fapt pentru care, Sfânta Biserică a putut să-și manifeste deplin lucrarea de propovăduire a lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul.

Prima perioadă iconoclastă, 726-780

            La începutul veacului al VIII-lea, pe vremea domniei împăratului iconoclast Leon al III-lea Isaurul (717-741), Sfânta Biserică a fost acuzată că, prin cultul icoanelor și prin cel al sfintelor moaște, ea aduce o ofensă credinței. Adică a fost acuzată de idolatrie, de închinare la chipuri cioplite. În anul 730, împrăratul iconoclast a dat un edict imperial, prin care a pornit prigoana împotriva Sfintei Biserici. Creștinii au respins această hotărâre imperială, pe motivul că, prin cinstirea icoanelor și a sfintelor moaște, Sfânta Biserică mărturisește dreapta credință și petrece în comuniune cu Dumnezeu și cu Sfinții Săi. După moartea împăratului iconoclast Leon al III-lea Isaurul, fiul acestuia, Constantin al V-lea Copronimul, a continuat prigoana asupra Sfintei Biserici, persecutând mulți creștini. Lui i-a urmat pe tron Leon al IV-lea Hazarul, care era căsătorit cu Irina Ateniana. Aceasta, iconodulă fiind, odată cu moartea soțului ei, a pornit o campanie de susținere a cultului icoanelor. Așa se face că, în anul 780, împărăteasa Irina a oprit persecuția împotriva icoanelor[2]. Iar la anul 787, ea a convocat cel de-al Șaptelea Sinod Ecumenic de la Niceea.

            Printre cei mai de seamă iconoduli ai acelei vremi, îi găsim pe Sfinții Ioan Damaschin, Sfântul Teodor Studitul și Grigorie Decapolitul. Ei au luptat și au mărturisit dreapta credință, spunând că: „Însuși Dumnezeu, Cel dintâi, a născut pe Fiul Său, Unul-Născut și Cuvântul Lui, icoana Lui cea vie, naturală și cu totul asemenea veșniciei Lui”[3]. Apologia Sfântului Ioan vădește buna și luminata înțelegere a cultului icoanelor, care este partea integrantă a vieții noastre în Hristos. Mai spune Sfântul Ioan: „Noi nu facem ascultare față de natura lemnului, ci aducem cinstire și închinare Aceluia Care a fost răstignit pe Cruce. Și atâta vreme cât cele două lemne se împreunează în chipul Sfintei Crucii, cinstesc chipul acesteia, pentru Hristos care a fost răstignit pe Cruce. Iar dacă cele două lemne sunt separate, le arunc în foc să ardă”[4]. Iată echilibrul și discernământul Sfintei Biserici, prin care se vede limpede, deosebirea dintre Creator și creație.

            Sfântul Ioan arată că, Dumnezeu este Creatorul materiei, prin urmare, se cuvine ca noi se ne folosim de materie, pentru a-I aduce inchinare: „Eu am imaginea Dumnezeului Care ni s-a descoperit și pe Care Îl văd (Iisus Hristos). Nu mă închin materiei ci Creatorului materiei, Care pentru mine S-a făcut material și a binevoit să sălășluiască în materie, Care a înfăptuit mântuirea mea prin materie”[5]. Observăm limpede, lucrarea lui Dumnezeu prin aleșii Săi.

            Cât despre cinstirea Sfinților lui Dumnezeu, prin intermediul icoanelor, tot Sfântul Ioan învață: „Dacă, după cum am spus adesea, m-aș închina lemnului și pietrei ca lui Dumnezeu, aș spune și eu lemnului și pietrei: Tu m-ai născut (cf. Ieremia 2, 27). Dacă mă închin icoanelor sfinților, dar, mai bine spus, sfinților și mă închin și cinstesc luptele sfinților mucenici, pentru ce nesocotitule, le numești pe acestea idoli? Idolii sunt asemănările zeilor falși, ale curvarilor, ale ucigașilor, ale celor care aduc jertfă pe copii, ale afemeiaților, și nu ale profeților, nici ale apostolilor”[6]. Prin urmare, nici materia (lemnul, piatra, vopseaua) și nici trupul vreunui om (sfintele moaste), nu primesc cinstirea pe care I-o oferim lui Dumnezeu.

Sinodul VII Ecumenic, Niceea 787

            De apologia Sfântul Ioan Damaschin s-au folosit și Sfinții Părinți, care au luat parte la Sinodul VII Ecumenic de la Niceea 787. După cum am arătat puțin mai înainte, acest Sinod a fost convocat de Sfânta și Drept-credincioasa împărăteasă Irina, după moartea soțului ei, Leon al IV-lea (fiul lui Constantin al V-lea Copronimul). Sinodul a adunat 367 de episcopi și reprezentanți ai episcopilor și fost condus de către Sfântul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului[7]. În cadrul sinodului a fost combătut iconoclasmul, erezie care susținea greșit că, cinstirea sfintelor icoane este idolatrie.

Hotărâri ale Sinodului:

•   s-a demostrat dogmatic și sa stabilit că, cinstirea icoanei nu presupune închinarea la materialul din care aceasta este făcută, ci la arhetipul ei. Omul I se închină lui Iisus Hristos, care este reprezentat în icoană, de aceea, aceasta trebuie receptată drept prezența văzută a celor nevăzute;
•   s-a arătat că este îngăduit, chiar de trebuință și bineplăcut lui Dumnezeu ca, sfintele icoane să fie cinstite și nu adorate, deoarece, adorarea I se cuvine numai lui Dumnezeu;
•   s-au elaborat 22 de canoane.

            Unul din cele 22 de canoane, ale Sinodului VII Ecumenic, se remarcă în mod deosebit, întrucât, prin acesta s-a închis definitiv disputa iconoclastă: „Toate jocurile infantile și freneziile nebunești, adică scrierile false redactate împotriva Cinstirii Icoanelor, trebuie predate episcopului Constantinopolului, ca să fie depuse împreună cu celelalte cărți eretice. Iar dacă cineva va fi descoperit că le ascunde, dacă va fi episcop, preot sau diacon, să fie caterisit, iar dacă va fi laic sau monah, să fie afurisit”[8]. Perioada de libertate, a Sfintei noastre Biserici, a ținut până în anul 813.

A doua perioadă iconoclastă, 813/815-843

            Aceasta a început în anul 815, când pe tronul din Constantinopol era împăratul Leon al V-lea Armeanul (813-820). Acestuia i-a urmat pe tron Mihail al II-lea Amorianul (820-829), apoi Teofil Iconoclastul (829-842), ambii sprijinând prigoana iconoclastă. Odată cu moartea lui Teofil, Teodora a II-a a devenit regentă pentru fiul său cel mic, Mihail al III-lea. Ea era iconodulă, precum împărăteasă Irina. Împărăteasa Teodora a acționat ferm, cu privire la disputa dintre iconoclaști și iconoduli. Astfel, în anul 843, ea a proclamat restaurarea cultului icoanelor, de această dată definitiv[9]. Dacă în prima perioadă iconoclastă, apologia Sfântului Ioan Damaschin a fost decivă, pentru ca prigoana să fie oprită, în cea de-a doua perioadă iconoclastă, apologia Sfântului Teodor Studitul a servit Sfintei Biserici[10]. El a mărturisit: „Cinstirea icoanei urcă la prototip. Închinarea amândurora e una; nu sfâşiată, nu împărţită. Dar faţă de prototip e fiinţială, iar faţă de icoană relativă… Cel ce se închină icoanei cuiva, fie a lui Hristos, fie a Născătoarei de Dumnezeu, fie a vreunui sfânt… în ea se închină celui a cărei icoană este ea”[11]. Această victorie decisivă a Sfintei noastre Biserici, asupra iconoclaștilor, este cunoscută drept, Biruința Ortodoxiei. Ea este comemorată în fiecare an, în prima Duminică din Postul Paștilor, sub numele, Duminica Ortodoxiei.

Cultul icoanelor și cultul sfintelor moaște în Ortodoxie

            Ortodoxia înseamnă normalitate, înseamnă bună-cuviință, înseamnă Lumină, Adevăr. Iar oricine încearcă să anuleze valorile, pe care le manifestă Sfânta noastră Biserică, în fapt, se luptă cu Dumnezeu. Noi știm și mărturisim că Adevărul nu este ceva, ci este Cineva. Este Însuși Logosul Divin întrupat, întrucât, Domnul ne-a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14,6). Icoana are un rol decisiv în viața creștinului, deoarece, prin intermediul ei, omul făcut din materie (tărână), are nevoie de materie, pentru a putea gusta din cele fără de materie, din sfințenia lui Dumnezeu. Sau întrebăm: Dacă o mamă are asupra ei o poză cu băiatul său, pe care nu l-a văzut de ani de zile, atunci când o privește și chiar când o sărută, se face ea vinovată de idolatrie? Nicidecum! Noi credem că, în acel moment, ea intră în comuniune cu persoana din fotografie, cu băiatul ei. Ce taină minunată!

            Cât despre cultul sfintelor moaște, în rândurile care urmează, vom vedea, cât este de îndreptățită Biserica Ortodoxă să manifeste o astfel de practică. Sunt unii care ne acuză de idolatrie, folosind greșit câteva versete Vetero-Testamentare: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine! Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam” (Ieșire 20,2-5). În realitate, prin aceste cuvinte, Domnul îi cere Sfântului Prooroc Mosie ca, el și poporul să nu cadă în idolatrie, nicidecum să nu cinstească sfinții.

            Avem multiple dovezi scripturistice în această privință, pe temelia cărora s-a construit acest minunat cult:

• • Oasele Sfântului Prooroc Elisei învie un mort (sfintele moaște de astăzi): „Apoi a murit Elisei şi l-au îngropat, iar în anul următor au intrat în ţară cete de Moabiţi. Dar iată, odată, când îngropau un mort, s-a întâmplat ca cei ce-l îngropau să vadă una din aceste cete şi, speriindu-se, au aruncat mortul în mormântul lui Elisei. Căzând acela, s-a atins de oasele lui Elisei şi a înviat şi s-a sculat pe picioarele sale” (4 Regi 13,20-21);
  • Domnul cere ca Iov să mijlocească pentru oameni: „Acum deci luaţi şapte viţei şi şapte berbeci şi duceţi-vă la robul Meu Iov şi aduceţi-le, pentru voi, ardere de tot; iar robul Meu Iov să se roage pentru voi; din dragoste pentru el, voi fi îngăduitor, ca să nu Mă port cu voi după nebunia voastră, întrucât n-aţi vorbit despre Mine aşa de drept cum a vorbit robul Meu Iov” (Iov 42,8);
  • Umbra Sfântului Apostol Petru tămăduiește: „Încât scoteau pe cei bolnavi în uliţe şi-i puneau pe paturi şi pe tărgi, ca venind Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul dintre ei. Şi se aduna şi mulţimea din cetăţile dimprejurul Ierusalimului, aducând bolnavi şi bântuiţi de duhuri necurate, şi toţi se vindecau. Şi sculându-se arhiereul şi toţi cei împreună cu el – cei din eresul saducheilor – s-au umplut de pizmă. Şi au pus mâna pe apostoli şi i-au băgat în temniţa obştească. Iar un înger al Domnului, în timpul nopţii, a deschis uşile temniţei şi, scoţându-i, le-a zis: Mergeţi şi, stând, grăiţi poporului în templu toate cuvintele vieţii acesteia” (Faptele Apostolilor 5,15-20);
  • Veșmintele Sfântului Apostol Pavel tămăduiesc: „Şi Dumnezeu făcea, prin mâinile lui Pavel, minuni nemaiîntâlnite. Încât şi peste cei ce erau bolnavi se puneau ştergare sau şorţuri purtate de Pavel, şi bolile se depărtau de ei, iar duhurile cele rele ieşeau din ei. Şi au încercat unii dintre iudeii care cutreierau lumea, scoţând demoni, să cheme peste cei ce aveau duhuri rele, numele Domnului Iisus, zicând: Vă jur pe Iisus, pe Care-l propovăduieşte Pavel! Iar cei care făceau aceasta erau cei şapte fii ai unuia Scheva, arhiereu iudeu. Şi răspunzând, duhul cel rău le-a zis: Pe Iisus Îl cunosc şi îl ştiu şi pe Pavel, dar voi cine sunteţi? Şi sărind asupra lor omul în care era duhul cel rău şi biruindu-i, s-a întărâtat asupra lor, încât ei au fugit goi şi răniţi din casa aceea. Şi acest lucru s-a făcut cunoscut tuturor iudeilor şi elinilor care locuiau în Efes, şi frică a căzut peste toţi aceştia şi se slăvea numele Domnului Iisus” (Faptele Apostolilor 19,11-17);
  • Sfinţii sunt casnici ai lui Dumnezeu: „Nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu. Zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos” (Efeseni 2,19-20);
  • Rugăciunile Sfinților: „Şi când a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăută şi cupe de aur pline cu tămâie care sunt rugăciunile sfinţilor” (Apocalipsa 5,8).

            Așadar, conform învățăturii noastre de credință, noi îi cinstim pe Sfinți prin venerare, pe Maica Domnului prin supravenerare, iar pe Dumnezeu prin adorare. Venerarea, pe care le-o aducem Sfinților, vine ca o extensie a cinstirii lui Dumnezeu, întrucât, Acesta a lucrat și lucrează prin ei. El a fost primul care i-a cinstit, oferindu-le Harul Duhului Sfânt. Tot Dumnezeu este primul Care a cerut ca, în Sfânta Biserică să se așeze icoane: „Să faci doi heruvimi de aur; şi să-i faci ca dintr-o bucată, ca şi cum ar răsări din cele două capete ale capacului. Să pui un heruvim la un capăt şi un heruvim la celălalt capăt al capacului. Și heruvimii să-i faci ca şi cum ar ieşi din capac. Heruvimii aceştia să fie cu aripile întinse pe deasupra capacului, acoperind cu aripile lor capacul, iar feţele să şi le aibă unul spre altul; spre capac să fie feţele heruvimilor” (Ieșirea 25,18-20). Să socotească acum fiecare, dacă cinstirea icoanelor și a sfintelor moaște este bineplăcută înaintea lui Dumnezeu sau nu.

            Dumnezeului nostru Slavă. Amin!

[1] Iconodul – Acest apelativ le-a fost oferit celor care au apărat cultul icoanelor, în disputa cu iconoclaștii (prigonitorii icoanelor) din secolele VII – VIII.

[2] Timothy Ware (Metropolitan Kallistos Ware), The Orthodox Church, Penguin Books, 2015, p.29.

[3] Sfântul Ioan Damaschin, Cele trei tratate contre iconoclaștilor, Editura IBMBOR, București 1998, p. 143.

[4] Saint John of Damascus, Apologia of St John of Damascus Against Those who Decry Holy Images, Christian Classics Ethereal Library, Grand Rapids, Michigan, 2001, p.41 – (Print Basis: Thomas Baker, London, 1898).

[5] Saint John of Damascus, Apologia of St John of Damascus Against Those who Decry Holy Images, Christian Classics Ethereal Library, Grand Rapids, Michigan, 2001, p.6 – (Print Basis: Thomas Baker, London, 1898).

[6] Sfântul Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaștilor, Editura IBMBOR, București 1998, p. 182.

[7] Pr. Răzvan PERȘA, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Vol. I – Canoanele Sinodului VII Ecumenic de la Niceea (787), Editura Basilica, București, 2018, p.336.

[8] Pr. Răzvan PERȘA, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Vol. I – Canonul 9 al Sinodului VII Ecumenic de la Niceea (787), Editura Basilica, București, 2018, p.352.

[9] Timothy Ware (Metropolitan Kallistos Ware), The Orthodox Church, Penguin Books, 2015, p.29.

[10] Timothy Ware (Metropolitan Kallistos Ware), The Orthodox Church, Penguin Books, 2015, p.30.

[11] Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, O Teologie a Icoanei – Iisus Hristos ca Prototip al Icoanei Sale, Editura Fundația Anastasia, București, 2005, pp.146-147.