Duminica Intrării Domnului în Ierusalim
Domnul Slavei cel smerit

„Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” Ioan 12, 13

Iubiți credincioși,      

            În cateheza anterioară am vorbit despre pocăință, ca lucrare mântuitoare în creștinism. Sfânta Maria Egipteanca ne-a inspirat cu viața ei, una plină de pocăință, care a venit de pe urma unor păcate grele. În această a șasea și ultimă cateheză, vom vorbi despre Intrarea Domnului în Ierusalim. Despre Domnul Slavei, care, pentru mântuirea noastră, a intrat în Ierusalimul răstignirii. El este și Ierusalimul învierii, dar, înainte de biruință a fost nevoie de jertfă. Cateheza aceasta va avea trei părți, în care vom încerca să răspundem la tot atâtea întrebări. Prima întrebare sună în felul următor: Unde suntem și încotro ne îndreptăm? Cea de-a doua: Cine este Împăratul și cine este Robul? Iar cea de-a treia: Care este motivul Intrării Domnului în Ierusalim și în ce context s-a petrecut acest lucru? Vom încerca să răspundem la toate aceste întrebări, cu nădejdea că, vom câștiga folos duhovnicesc. Prin urmare, pornim la drum cu bucurie și entuziasm, căci așa se cuvine să fim noi, creștinii, bucuroși și entuziasmați.

Partea I
Unde suntem și încotro ne îndreptăm?

            La întrebarea: Unde suntem și încotro ne îndreptăm?, putem răspunde simplu: Pe drumul învierii. Iar acest lucru este întru totul conform cu lucrarea Sfintei Biserici, ceea ce arată că, noi, poporul lui Dumnezeu, una suntem în Hristos. De asemenea, putem răspunde că, am împlinit Sfânta Patruzecime și că ne îndreptăm spre Postul Paștilor. Și mulți vor întreba indignați: Cum să ne îndreptăm spre Postul Paștilor? Căci aproape l-am isprăvit. Este și nu este așa. Iar aici se descoperă motivul, pentru care, am ales să avem o primă parte introductivă, tehnică, explicativă, a stării noastre actuale, pe drumul învierii.

            Ce este Patruzecimea, sau Postul Patruzecimii? Este (mai corect spus era) perioada de 40 (patruzeci) de zile de post, care începe în Lunea de după Duminica Izgonirii lui Adam din Rai și se întinde până în Vinerea din săptămâna a șasea din post (de dinaintea Duminicii Intrării Domnului în Ierusalim – Floriile). Zilele de Sâmbătă și Duminică, de după Vinerea mai înainte amintită, au un statut special. Ele sunt socotite sărbători pre-pascale, în care, din punct de vedere al postirii, se păstrează aceeași rânduiala, precum în timpul Patruzecimii. Apoi, urmează Postul Paștilor propriu-zis (Săptămâna Mare), care durează șase zile (Luni-Sâmbătă) și prevede post aspru. Această împărțire s-a făcut undeva spre sfârșitul veacului al III-lea. Iar mai târziu, în prima parte a veacului al IV-lea, în cadrul Sinodului I Ecumenic de la Niceea, din anul 325, s-a decis ca cele două perioade de post (Postul Patruzecimii și Postul Paștilor) să fie unite, după o veche tradiție antiohiană. Astfel, acum avem un post de 7 săptămâni, care începe în Lunea de după Duminica Izgonirii lui Adam din Rai și se întinde până în Sâmbăta Mare (inclusiv). În cifre, avem cele 40 de zile ale Patruzecimii; cele 2 zile ulterioare (Sâmbăta lui Lazăr și Duminica Intrării Domnului în Ierusalim); precum și cele 6 zile de post din Săptămâna Mare (Luni-Sâmbătă). În total, 48 de zile pline. Această perioadă este numită acum de Sfânta Biserică, Postul Mare sau Postul Paștilor.

            O mențiune se cuvine să mai facem, cu privire la termenul „post”. Conform Sfintelor Canoane, zilele de Sâmbătă și Duminică din Postul mai sus amintit, au un statut special. Există câteva Canoane Sfinte: Canonul 66 Apostolic[1] (concordanță 55 Trulan/Quinsext) și Canonul 69 Apostolic[2] (concordanță 56 Trulan/Quinsext), ce opresc postul în aceste zile (cu o excepție – Sâmbăta Mare) și, totodată, impun postul în aceste zile. Cum să înțelegem acest lucru? Ziua de post în Bisercia primară presupunea ajunarea până la apusul soarelui, iar apoi, se puteau mânca legume și fructe (fierte sau crude). Cât despre zilele de Sâmbătă și Duminică, oprirea de la post era în fapt oprirea de la ajunare, afară de una, Sâmbăta Pătimirilor (cf. explicației concrete, dată de Canonul 55 Trulan/Quinsext). Așadar, în zilele de Sâmbătă și Duminică (afară de una – Sâmbăta Mare), creștinii puteau mânca și înainte de apusul soarelui, afară de carne, ouă și brânză.

            Acum, odată ce am înțeles că am isprăvit primele 40 (patruzeci) de zile de post (Patruzecimea), am văzut unde suntem. Cât despre, „încotro ne îndreptăm”, răspunsul este minunata perioada de postire aspră din Săptămâna Mare (Luni-Sâmbătă), iar apoi, glorioasa Sărbătoare a Învierii Domnului, minunatul praznic al praznicelor, care ne-a dăruit o nouă perspectivă eshatologică.

Partea a II-a
Cine este Împăratul și cine este Robul?

            Această intrare în Ierusalim, deși celebrată de mulțime[3], nu prefigurează biruința unui împărat. Ci arată smerenia unui Împărat, care se arată pe Sine Rob. Căci Iisus Hristos, Domnul cel Mare și Puternic, Domnul Puterilor Cerești, îmbracă haină de smerenie. Astfel, El sfarmă robia cea grea pusă asupra noastră (cf. Matei 8, 17). Iisus este Împărat după cinste, căci este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat (cf. Articolului 2 din Simbolul de Credință). Iar Rob după hotărârea luată în sânul Preasfintei Treimi, căci S-a smerit pe Sine, deșertându-Se de Slava Sa cea mare (Chenoză)[4], atunci când a luat asupra Sa firea omenească. Deși smerit până la moarte, și încă moarte pe Cruce (cf. Filipeni 2, 8), Iisus nu Și-a pierdut calitatea de Fiu al lui Dumnezeu. Ba mai mult, prin dragostea Sa față de noi, care l-a determinat să se plece sub suferință, precum un rob, Mântuitorul sparge porțile întunericului. Necesitatea acestei duble ipostaze vine, așa cum știm, pe fondul căderii noastre în păcat.

            Împărat a fost cândva și omul, desigur, la o scară limitată (după dar), așa cum învață Sfânta Biserică. Darul acesta, pe care omul l-a primit de la Dumnezeu, atunci când a fost zidit (cf. Facerea 2, 7-8), s-a pierdut, odată ce protopărinții nostri, Adam și Eva, au căzut în păcat. Iar noi toți (căci toți eram în Adam) ne-am dus în robie. O robie a imperfecțiunii, o robie a morții (cf. Facerea 2, 17), o robie a blestemului (cf. Facerea 3, 17), care ne stăpânește până în clipa întoarcerii noastre acasă, în Împărăția Cerurilor. Dumnezeu, Preamilostivul, ne vrea din nou împărați. Ne vrea desăvârșiți, chiar mai străluciți față de cum erau protopărinții noștri, fapt pentru care, Mântuitorul Hristos, bogat fiind, pentru noi a sărăcit, ca noi cu sărăcia Lui să ne îmbogățim (cf. 2 Corinteni 8, 9).  

            Acum cread că am răspuns la întrebarea: Cine este Împăratul și cine este Robul? Iisus Hristos este și Împăratul și Robul. Prima calitate fiind din veșnicie, iar a doua, odată cu prăbușirea neamului omenesc. Iar apoi, împărat și rob este și omul. Prima calitate am pierdut-o și suntem așteptați să o redobândim. Iar cea de-a doua, pe care suntem așteptați să o lepădăm, am luat-o asupra noastră, odată ce, păcatul a intrat în noi.

Partea a III-a
Care este motivul intrării Domnului în Ierusalim și în ce context s-a petrecut acest lucru?

            Înainte de a arăta motivul, pentru care, Mântuitorul Hristos a intrat în Ierusalim, trebuie ca întâi să expunem contextul, în care s-a petrecut acest lucru. Domnul tocmai ce îl înviase din morți pe Lazăr, fratele Marie și al Martei. Minunea a fost atât de răsunătoare, încât a impresionat tot poporul, fapt care i-a deranjat foarte tare pe arhiereii și fariserii adunați în Sinedriu[5]. Ura lor a fost atât de mare, încât au zis: „Ce facem, pentru că Omul Acesta face multe minuni? Dacă-L lăsăm aşa toţi vor crede în El, şi vor veni romanii şi ne vor lua ţara şi neamul” (Ioan 11, 47, 48). Și de aceea, ei căutau să îl ucidă pe Iisus (cf. Ioan 11, 53).

            Spre deosebire de alte două învieri din morți (care s-au produs la scurt timp de la deces), i.e., cea a fiului văduvei din Nain, căruia i-a zis: „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te” (Luca 7, 14), apoi cea a fiicei lui Iair, căreia i-a zis: „Talita kumi, care se tâlcuieşte: Fiică, ţie zic, scoală-te!” (Marcu 5, 41), învierea lui Lazăr a reprezentat o minune mult mai mare, mult mai răsunătoare. Sigur că, la Dumnezeu toate sunt cu putință și nimic nu este prea greu de realizat. Însă, pentru priceperea omenească, minunea învierii lui Lazăr sfida orice lege a logicii umane. Asta se făcea, deoarece, Lazăr era mort și pus în mormânt de patru zile (cf. Ioan 11, 17). Mirosea greu și nimeni nu concepea că el avea să iasă viu din mormânt. Această minune a Mântuitorului a șocat mulțimea, iar vestea circulat repede printre oameni. Fapt care, așa cum am arătat mai înainte, i-a deranjat tare pe arhierei și pe farisei.

            Apoi, aflat în Betania, în casa lui Lazăr (cel înviat din morți a patra zi), a Mariei și a Martei, Iisus a șezut la cină. Însă repede s-a adunat mulțime mare de iudei[6], ca să-L vadă atât pe Iisus, cât și pe Lazăr, cel înviat din morți (cf. Ioan 12, 9). Iar arhiereii legii vechi au fost indignați și de acest lucru, încât căutau să Îl omoare și pe Lazăr (cf. Ioan 12, 10), căci, după învierea sa din morți, mulți credeau în Iisus (cf. Ioan 12, 11).  Iar a doua zi, Mâtuitorul a pornit spre Ierusalim, căci era aproape Paștile iudaic[7] (cf. Ioan 11, 55). Acesta a fost contextul, în care, Iisus a intrat în Ierusalim. Acolo, El a fost întâmpinat de mulțimea copleșită de minunea Sa, întrucât, oamenii „au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (Ioan 12, 13). Dar acolo erau și arhiereii și fariseii legii vechi, care ajunseseră să Îl urască de moarte pe Iisus.

            Cât despre motivul intrării Domnului în Ierusalim, acesta a fost unul precis, răscumpărarea noastră din groaznica moarte a păcatului. Căci pentru mântuirea noastră, din dragoste și smerenie, Domnul a păși în cetatea Ierusalimului, unde știa că are să fie răstignit. O iubire în smerenie, dusă până la umilință. Astfel, Îl vedem pe El, Domnul Slavei, așezat pe mânzul asinei[8] (cf. Ioan 12, 14-15), ca să împlinească proorocia, care zice: „Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei” (Zaharia 9, 9). Și intrând în Ierusalimul suferinței, în Ierusalimul Crucii, în Ierusalimul răscumpărării și al învierii, unde avea să își împlinească misiunea cu care a venit pe pământ, mântuirea neamului omenesc, Iisus deschide drumul suferinței. Așa cum El însuși zice despre Sine: „Dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă” (Ioan 12, 24). Aceste cuvinte prevestesc patimile Domnului.

            Mântuitorul era singurul întristat dintre toți oamenii. Acest aspect ni-l descoperă numai Sfântul Luca: „Şi când S-a apropiat, văzând cetatea, a plâns pentru ea, zicând: <<Dacă ai fi cunoscut şi tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi>>” (Luca 19, 41-42). Oamenii nu știau ceea ce avea să urmeze. Și dacă observăm că ei Îl socoteau pe Iisus, un împărat mesianic lumesc, din semninția lui David, de la care așteptau ajutor, înțelegem de ce ei strigau Osana. Căci în limba ebraică, Osana înseamnă „ajută – a ajuta”. Așadar, Iisus le cunoștea gândurile și, totodată, El cunoștea și cele prin care avea să treacă.  Dar cu toate acestea, Domnul face acest lucru, tocmai pentru ca să poată cuprinde neamul omenesc din interiorul lui. El s-a înfrățit cu noi, s-a făcut asemenea nouă (afară de păcat) și a primit moartea pe Cruce, pentru ca jertfa lui să fie reală, să fie o lucrare concretă. Astfel, El, Împăratul Cel Mare și Veșnic, prin intrarea Sa în Ierusalim, a pășit în ceea ce noi astăzi numim, Patimile Domnului.

            În încheiere, după ce am văzut unde ne situăm, din punct de vedere al călătoriei, pe care am început-o în Lunea de după Duminica Izgonirii lui Adam din Rai; după ce am înțeles Cine este Împăratul și Cine este Robul; după ce am văzut contextul și scopul Intrării Domnului în Ierusalim, pricepem măreția zilei în care ne aflăm. Pricepem că Domnul a lucrat și lucrează, căutând să ne aducă iar la Sine. Căci oricât de tare ne-am înstrăinat de El, oricât de mult ne-am îndepărtat de chipul și asemănarea Sa, El știe că ai Lui suntem și caută să ne aducă pe toți acasă.

            Dumnezeului nostru Slavă! Amin!

[1] Canonul 66 Apostolic: „Dacă vreun cleric ar fi descoperit că ajunează în ziua de Duminică sau Sâmbătă, în afară de o singură Sâmbătă, să fie caterisit; iar dacă este laic, să fie afurisit”. Sursa: Pr. Răzvan Perșa, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Vol. I, Studiu introductiv, introduceri, note și traducere, Editura Basilica, București, 2018, pp.126-127.

*Concordanță – Canonul 55 Trulan/Quinsext: „Fiindcă am aflat că cei din cetatea Romei ajunează în Sâmbetele din timpul Sfintelor posturi ale Patruzecimii, contrar ascultării bisericești transmise, Sfântul Sinod a hotărât să rămână în vigoare, în chip neschimbat, și pentru Biserica Romei canonul care spune: <<Dacă vreun cleric va fi găsit ajunând în sfânta Duminică sau Sâmbătă, în afară de una singură, să fie caterisit, iar dacă este laic, să fie afurisit>>”. Sursa: Pr. Răzvan Perșa, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Vol. I, Studiu introductiv, introduceri, note și traducere, Editura Basilica, București, 2018, p.305.

[2] Canonul 69 Apostolic: „Dacă vreun episcop, preot, diacon, ipodiacon, citeț sau cântăreț nu postește Sfântul Post de patruzeci de zile al Paștilor, sau miercurea, sau vinerea, să fie caterisit, doar dacă nu cumva ar fi împiedicat din cauza unei neputințe trupești. Iar dacă este laic să fie afurisit”. Sursa: Pr. Răzvan Perșa, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Vol. I, Studiu introductiv, introduceri, note și traducere, Editura Basilica, București, 2018, pp.127-128.

*Concordanță – Canonul 56 Trulan/Quinsext: „Am aflat, de asemenea, că unii din ținutul armenilor și din alte locuri mănâncă în Sâmbetele și Duminicile Sfântului Post al Patruzecimii ouă și brânză. De aceea, s-a hotărât ca Biserica lui Dumnezeu din toată lumea, urmând unei singure rânduieli, să țină postul complet și să se abțină astfel, precum de la felurite cărnuri, și de la ouă și brânză, care sunt rodul și produsul celor de la care ne abținem. Iar dacă nu ar păzi acest lucru, dacă ar fi cleric, să fie caterisit, iar dacă ar fi laic, să fie afurisit”. Sursa: Pr. Răzvan Perșa, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Vol. I, Studiu introductiv, introduceri, note și traducere, Editura Basilica, București, 2018, p.306.

[3] Mulțimea celebra intrarea Domnului în cetate, deoarece, Mântuitorul tocmai îl înviase din morți pe Lazăr. Minunea era uriasă, mai ales că, defunctul petrecuse 4 (patru) zile în mormânt și deja începuse să miroase greu. Iisus era perceput ca un mare împărat, care avea puterea să scoale oamnii din morți, ceea ce este și adevărat.

[4] Chenoză – Starea de deșertare sau de golire, pe care, Fiul lui Dumnezeu o asumă la întruparea Sa, ca act de ascultare față de Dumnezeu-Tatăl (cf. Filipeni 2, 5-7). Consecință a uniunii ipostatice, care exprimă adevărul că, Dumnezeu însuși, în Persoana Fiului Său întrupat, Iisus Hristos, devine participant la condiția omului, fiind deci Dumnezeu adevărat și Om adevărat, pentru a da posibilitatea urcușului nostru spre Dumnezeu și a unirii cu El prin har. Termenul vine din grecescul kenosis, care se definește prin deșertare, condiție de smerenie, de umilire.

[5] Sinedriu – Tribunal la evreii din vechime. Adunarea membrilor reprezenta un consiliu suprem, care era prezidat de marele preot. În total, adunarea însuma 71 de persoane, între care: marele preot, 24 de preoți al legii vechi, 24 de bătrâni și 22 de cărturari.  

[6] Oamenii veneau în număr mare la Ierusalim, pentru a aduce jertfă de curățire, întrucât, peste șase zile se sărbătorea Paștile Iudaic.

[7] Paștile iudaic (Pesah) – Reprezenta celebrarea eliberării poporului lui Israel din robia babiloniană și trecerea lui prin Marea Roșie, precum și începutul secerișului. Sărbătoarea Paștilor cuprindea două momente importante: Jertfa de curățire, pe care iudeii o aduceau la Ierusalim și ospățul pascal, care, așa cum am spus, făcea aducere aminte de eliberarea poporului lui Israel din robia babiloniană și trecerea lui prin Marea Roșie. Termenul de Pesah are origine arămaică-siriacă și provine de la cuvântul de bază Pasare. De la Pesah a derivat cuvântul grecesc Pasca, de unde și termenul românesc Pască. Occidentalii de limbă engleză numesc această sărbătoare Passover, care însemnează trecere.

[8] Toți cei patru Sfinți Evangheliști menționează faptul că, Iisus a șezut pe un mânz. Matei spune: „Au adus asina şi mânzul şi deasupra lor şi-au pus veşmintele, iar El a şezut peste ele” (Matei 21, 7); Marcu spune: „Şi au adus mânzul la Iisus şi şi-au pus hainele pe el şi Iisus a şezut pe el” (Marcu 11, 7); Luca spune: „Şi i-au adus la Iisus şi, aruncându-şi hainele lor pe mânz, l-au ajutat pe Iisus să urce pe el” (Luca 19, 35); Ioan spune: „Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: <<Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine, şezând pe mânzul asinei>>” (Ioan 12, 14-15).