Duminica Sfintei Maria Egipteanca
Pocăința – Biruința omului asupra păcatului

Iubiți credincioși,

            În cateheza precedentă, pe care am desfășurat-o în Duminica a IV-a din Sfântul și Marele Post, am abordat tema ascezei, în vederea Sfântului Ioan Scărarul. Iar cu puțin mai înainte, în Duminica a II-a din Post, am vorbit despre rugăciune, avându-l ca dascăl pe Sfântul Ierarh Grigorie Palama, preaîndumnezeitul la minte. Acești doi oameni, deopotrivă sfinți și intelectuali, au crescut și s-au format într-o bună rânduială. Ce vrem să spunem cu acest lucru? Vrem să spunem că, s-a născut în familii creștine, unde au primit învățătura Sfintei Biserici și unde au fost învățați carte. Ei au reușit să ajungă la o mare măsură duhovnicească, cea a sfințeniei, neavând căderi, cel puțin nu mari.

            În Duminica a V-a din Post vorbim tot despre sfințenie, cu referire la persoana Sfintei Maria Egipteanca. Cea care, după ce a alunecat în mari și grele păcate, s-a pocăit cu putere multă, câștigându-și dreptul la sfințenie, după cum prea bine o cinstește Sfânta Biserică. Spre deosebire de primii doi, i.e., Sfântul Ioan Scărarul și Sfântul Grigorie Palama, protagonista din această a cincea Duminică din Post, a avut un traseu spre sfințenie, total diferit de confrații săi cerești. În conținutul acestei cateheze, vom analiza cele două etape ale vieții, pe care, această femeie a trăit-o. Întâi vom arăta viețuirea ei în păcat, iar apoi, întoarcerea la Dumnezeu și îndumnezeirea. Iar ca o a treia parte a cetehezei, vom dezvolta o prezentare a Pocăinței, prin care, omul, mort fiind în starea sa duhovnicească, este înviat și ridicat din nou la demnitatea sa primordială.

Partea I
Omul căzut – Desfigurarea ființei umane

            Această femeie, cu adevărat deosebită, s-a născut pe la jumătatea secolului al IV-lea (cca 344-345), în apropiere de Alexandria Egiptului și a trecut la Domnul în anul 422. Ea nu a fost mereu în har și splendoare duhovnicească, așa cum o prezentăm noi astăzi. Ci, la vârsta de doar 12 ani, atrasă fiind de pofta păcatului trupesc, Maria a fugit de acasă. Ea s-a dus în Alexandria, un mare oraș din Nordul Egiptului, țară situată la Nord-Estul Continentului African. Cetatea datează din anul 331 î.d.Hr. și a fost, încă de la început, o metropolă plină de atracții. Ea poartă numele faimosului Alexandru cel Mare, tocmai pentru faptul că, acesta dorea să celebreze cucerirea Egiptului, controlat până atunci de Imperiul Persan. Prin întemeierea și dezvoltarea acestei cetăți, Alexandru Macedon căuta ca ea să devină un mare centru al civilizației elenistice, pe care dorea să o împrăștie în toată lumea. Și așa s-a și întâmplat, căci, încă din perioada Ptolemeică[1], Alexandria a devenit capitala Egiptului, luând locul orașului Memphis. Iar civilizația elenistică a împânzit lumea. Și până astăzi, Alexandria Egiptului este un mare port, centru educational, cultural și economic, având o uriașă pondere în economia țării.

            Motivul pentru care am dezvoltat această scurtă, dar concentrată prezentare a orașului în cauză, i.e., Alexandria Egiptului, este acelă că, am dorit să pricepem, cât de mare era atracția, pe care acesta o genera. Tânăra Maria auzise de faima cetății. Ea pricepuse oferta, pe care, extravaganza vieții metropolitane ți-o așează înainte. Și, atrasă fiind de pofta cea rușinoasă, prin care, strălucirea firească a omului este desfigurată, ea și-a părăsit casa și comunitatea din care făcea parte. Și odată ajunsă unde și-a dorit, copila s-a prăvălit într-o mare de pofte și păcate. După o viață neconformă cu învățăturile Evangheliei Domnului, în care s-a murdărit cu păcatul vreme de șaptesprezece ani[2], biata femeie ajunsese la o stare deplorabilă.

            Dar nici acum, după atâția ani de desfrânare, ea nu intenționa să își îndrepte purtările. Ba mai mult, într-o zi, când a întâlnit un grup de bărbați, care se pregăteau de o călătorie cu vaporul spre Ierusalim, ca să se închine Sfintei Cruci[3], Maria a cerut să fie luată cu ei în corabie. Și cum nu avea bani, cu care să achite prețul drumului, ea s-a oferit pe sine, drept plată pentru această călătorie. Ea nu avea bani, contrar oricărei logici, după care, cineva își oferă trupul. Căci dorința este de a câștiga un bun material, cel mai adesea bani. Dar în cazul eroinei noastre, acest lucru era diferit, deoarece, ea era atât de stăpânită de această urâtă patimă a desfrânării, încât, tot ceea ce o interesa, era să își împlinească pofta păcătoasă.

            Cu toate acestea, de cum a ajuns în Cetatea Sfântă, Maria a văzut o sumedenie de oameni, care mergeau undeva. Le-a urmat, fapt care a făcut ca ea să ajungă la Biserica unde se găsea Sfânta Cruce, ctitorie a Sfântului împărat Constantin cel Mare, amplasată pe Dealul Golgota (Căpățânii). A dorit și ea să intre în Sfânta Biserică și să se apropie de Sfânta Cruce. Doar că, o putere dumnezeiască nu i-a îngăduit să pășească în Sfânta Biserică. Și prin acest semn, femeia a înțeles că viața ei nu este conformă cu învățătura creștină. A priceput că ceva nu era potrivit în felul ei de viețuire. Iar din cauza acestei stări păcătoase, Dumnezeu nu o lăsa să se apropie de preacinstitul și de viață făcătorul lemn, al Sfintei Sale Cruci. Și cum sta ea acolo, a zărit icoana Maicii Domnului, care era așezată pe perete, în pridvorul Sfintei Biserici.  Maria s-a apropiat de ea și i-a cerut Sfintei Fecioare să o ajute, căci dorește să intre în Sfânta Biserică și să sărute Sfânta Cruce. Ea a mai făgăduit că, dacă Preasfânta Născătoare de Dumnezeu o va ajuta, va lepăda viața păcătoasă și se va pocăi cu putere multă. Adică, va petrece tot restul vieții în înfrânare și curăție, după minunatul ajutor al Maici Domnului.

            Aceasta a fost prima partea a catehezei noastre, în care, am întâlnit o femeie, aparent lipsită de orice valoare morală. O mare păcătoasă, care afișa o condiție umană scăzută, întrucât, alesese să petreacă în păcat mare, uitând de valoarea sufletului.

Partea a II-a
Arta ridicării din păcat – Biruința în Hristos

            În această a doua parte a catehezei, vom vedea, după cum ar spune unii, o cu totul altă femeie. Însă, în realitate, înălțimea sufletească, pe care Sfânta Biserică o recunoaște în această femeie binecuvântată, era mereu prezentă în ea. Doar că era acoperită de vălul mincinos al poftei efemere, al bucurie de moment, care, din păcate, este dulce la gustare. Iar dacă omul este neînvățat și nepregătit duhovnicește, așa cum Sfânta relatează despre sine[4], se întâmplă ca adesea să alunece în păcat. Cel ce ne izbăvește din toate este însuși Domnul Dumnezeu, care, în nemărginita Sa iubire de oameni, ne poartă de grijă tuturor.

            În continuarea relatării vieții Sfintei Maria Egipteanca, arătăm că, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu i-a primit rugăciunile, îngăduindu-i să intre în Sfânta Biserică. Astfel, ea s-a putut apropia de Sfânta Cruce, pe care a și sărutat-o, împărtășindu-se de mântuire[5]. De aici înainte, Sfânta noastră s-a dus în Pustia Iordanului, unde a lepădat pe de-antregul păcatul cel rușinos și a început o mare și aspră pocăință, petrecând în rugăciune și în înfrânare. Desfânata de odinioară, care putea fi disprețuită cu ușurință, de orice slab cugetător, s-a schimbat într-o mare Sfântă a lui Dumnezeu, cum greu poate fi cuprins cu mintea. De ce spunem aceasta? Mărturie ne stau faptele ei, pe care ni le-a povestit Sfântul Ierarh Sofronie al Ierusalimului (n.560 – d.638). El i-a așezat viața în scris, precum înșuși mărturisește, atunci când zice: „Această povestire Sfânta, care a ajuns până la mine, nu o voi tăcea deloc. Însă nimeni să nu fie necredincios pentru cele ce voi scrie și pe care eu singur le-am văzut; nici să mă socotească cineva că îndrăznesc a scrie lucruri neadevărate, îndoindu-se de acest lucru mare. Să nu-mi fie mie a minți în cele sfinte!”[6]. Iată cum un Sfânt mărturisește despre un alt Sfânt, arătând frumusețea pe care o capătă omul în Hristos.

            Și pentru acest lucru, Sfânta Biserică i-a atribuit Sfintei Maria Egipteanca, apelativul de cea întocmai cu îngerii. Vrednicia de acest apelativ este deplină, tocmai pentru faptul că, ea „s-a depărtat de firea omenească și a dobândit îngereasca petrecere, cea mai presus de om, pe pământ”[7]. O schimbare totală a vieții, care a ridicat-o la o măsură duhovnicească foarte mare, așa cum, numai o minte de Dumnezeu cugetătoare poate înțelege pe de-a-ntregul. Căci ea a petrecut 47 de ani în pustie, unde a trecut prin mari și grele nevoințe. A trăit doar cu trei pâini, pe care le luase cu ea și cu puținele verdețuri pe care le afla prin împrejurimi. Primii 17 ani au fost cei mai grei, precum Sfânta i-a mărturisit Avvei Zosima. Căci în această perioadă de timp, egală cu cea în care a petrecut în desfrânare, ea a fost chinuită tare. Apoi, Dumnezeu i-a sporit harul și a învrednicit-o de minunate trăiri cerești. Urmare a acestei pocăințe, Sfânta Maria Egipteanca a ajuns la o atât de mare măsură duhovnicească, încât a fost văzută stând la rugăciune, înălțată de la pământ și cuprinsă toată de foc duhovnicesc. Acest lucru l-a văzut același Avva Zosima, din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care a rânduit ca Sfântul să o afle în pustie. El s-a speriat de cele văzute, căci nu mai cunoscuse astfel de oameni până atunci.

            Dacă puțin mai înainte am arătat locul unde tânăra Maria căzuse în desfrânare, i.e., Alexandria Egiptului, marea și glorioasa cetate egipteană, se cuvine să vorbim și despre locul unde ea s-a ridicat din noroiul desfrânării. Unde a petrecut în chip îngeresc, sfințindu-și viața. Este vorba de pustia Iordanului, cea din apropierea Ierusalimului. Acest loc este foarte îndepărat de marele oraș egiptean, cca. 1000 km rutieri (astăzi), sau cca. 400 de mile marine (740 km). Vegetația este foarte scăzută, apa este o raritate, arșița soarelui împărățește în aceste locuri, iar fiarele sălbatice mișună pretutindeni. Asta ca să nu mai socotim năvălirile demonilor. Un loc total neprietenos. Însă, pentru Sfânta Maria Egipteanca, acest loc a fost o trambulină spre cer. A fost lepădarea ei de lume și de toate relele, pe care, aceasta le oferă. Dar, cu toate acestea, mare nu este pustia, ci omul care se mântuiește în pustie. Precum pierzător nu este neapărat orașul, ci nevrednicia omului care se lasă doborât de acesta.

            Viața citadină și viața de pustinice sunt diametral opuse. Sunt două cadre, în care, ne putem pierde sau ne putem mântui. Adevărat este că, atunci când nu stăpânim orașul, ci el ne stăpânește pe noi, căderea este doar o chestiune de timp. Nu orașul în sine este rău, ci noi suntem adesea nepregătiți, pentru a ne apăra de pericolele, care ne pândesc într-un astfel de loc. Tot așa este și cu pustia, care atrage după sine o viață în singurătate. O viață plină de suferințe și lupte duhovnicești, în care, ori te sfințeși, ori te îndobitocești. Important este să ne cunoaștem măsură și să înțelegem care din acestea două ni se potrivește mai bine. Că oamenii s-au tot mântuit și s-au pierdut, atât la oraș, cât și în locuri retrase.

            Când vorbim despre Sfânta Maria Egipteanca, putem asocia viața ei cu pocăința, cu înfrânarea, cu credința, sau cu multe alte virtuți, pe care, omul viu în Hristos le deține. Dar dintre toate acestea, astăzi, în Duminica a V-a din Sfântul și Marele Post, potrivit este să vorbim despre pocăință. Și așa cum am făgăduit în deschiderea catehezei, vom face acest lucru în următoarea secțiune, care va și încheia prezentarea propriu-zisă.

Partea a III-a
Pocăința – Taina învierii omului

            Într-o abordare scripturistică, găsim că pocăința este propovăduită încă din perioada Vetero-Testamentară. Îl vedem pe Regele David, care spune: „Am urmat căile Domnului, și înaintea Dumnezeului meu m-am pocăit” (2 Regi 22, 22). Pe Sfântul Prooroc Ieremia, prin gura căruia vorbește Domnul, cerând poporului: „Opriţi-vă de la căile voastre!” (Ieremia 6, 16). Sau pe locuitorii cetății Ninive, care, după multe și grele păcate, l-au impresionat pe Dumnezeu prin pocăința lor. Căci Acesta „a văzut faptele lor cele de pocăinţă, că s-au întors din căile lor cele rele” (Iona 3, 10). Așadar, pocăința presupune părăsirea păcatului și îndreptarea vieții.

            Apoi, în canonul Noului Testament, găsim multe astfel de îndemnuri la pocăință, pe care, Mântuitorul, ucenicii Săi și chiar și Sfântul Ioan Botezătorul ni le aduc. Întâi analizăm cuvintele Înaitemergătorului Ioan, care zice: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 3,2). Și iarăși: „Faceţi deci roadă, vrednică de pocăinţă” (Matei 3, 8). Iar de cum Iisus a ieșit din anonimat și și-a început lucrarea de propovăduire a Evangheliei, a întărit cuvintele Sfântului Ioan Botezătorul, precum ne relatează, același Sfânt Apostol și Evanghelist Matei: „A început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17). Mântuitorul și-a desfășurat lucrarea la care fusese trimis (cf. Luca 4, 43; Matei 15, 24), punând un mare accent pe pocăință și învățând poporul: „S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1, 15). Iată cât de mare este dorința Domnului, ca noi, oamenii, să părăsim păcatul și să ne îndreptăm viața.

            Lui Iisus i-au urmat Sfinții Apostoli, pe care, Acesta i-a trimis la propovăduire, precum ne relatează Sfântul Evanghelist Marcu: „Şi ieşind, ei propovăduiau să se pocăiască” (Marcu 6, 12). Dar și după învierea și înălțarea Domnului, Sfinții Apostoli au continuat această lucrare, prin care au chemat lumea la pocăință. Ne spune acest lucru Sfântul Apostol Pavel, ale cărui cuvinte stau scrise de mâna Sfântului Evanghelist Luca, în cea de-a cincea carte a Noului Testament, Faptele Sfinților Apostoli: „Mai întâi celor din Damasc şi din Ierusalim, şi din toată ţara Iudeii, şi neamurilor le-am vestit să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu, făcând lucruri vrednice de pocăinţă” (Fapte 26, 20). Tot așa ne învață și Sfântul Apostol Petru, verhovnicul Sfinților Apostoli: „Domnul nu întârzie cu făgăduinţa Sa, după cum socotesc unii că e întârziere, ci îndelung rabdă pentru voi, nevrând să piară cineva, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Petru 3, 9). Mulți oameni au rămas în memoria Bisericii, ca exemple de adâncă pocăință. Fie că vorbim de Sfântul Prooroc David, de Regele Manase, de Zaheu Vameșul, de Fiul Risipitor, de Tâlharul de pe Cruce, de Sfântul Apostol Petru și, desigur, de eroina acestei Duminici, Sfânta Maria Egipteanca. Ei ne servesc drept călăuze spre Împărăția Luminii. Drept garanți ai biruinței, pe care, o putem avea asupra morții celei groaznice, adusă în lume de păcat. În concluzie, pocăința este vitală în ecuația mântuirii noastre, căci fără de aceasta, nimeni nu găsește răspuns bun înaintea lui Dumnezeu.

            Dar cum a început totul? Care este cauza primordială, pentru care am ajuns, noi, oamenii, să avem nevoie de pocăină? Ce am făcut atât de rău, încât să Îl determinăm pe însuși Dumnezeu întrupat, să ne cheme la pocăință atât de stăruitor. Începând cu momentul căderii protopărinților noștri, Adam și Eva, din Rai, păcatul a intrat în lume. Această boală cumplită, care desfigurează firea noastră după Dumnezeu, se arată ca o ofertă foarte tentantă. Precum șarpele a îmbiat-o pe Eva în Rai, folosind cuvinte meșteșugite, prin care a „asigurat-o”[8] că, dacă va face ceea ce Dumnezeu a spus să nu facă, va ajunge la fel ca El, tot așa suntem și noi ademeniți. Și de atunci până acum, omul se tot murdărește cu păcatul, căci firea noastră căzută este slabă și greșelnică.

            Asta a pățit și tânăra Maria, copila de numai 12 ani, care era fără educație și, probabil, fără prea mult sprijin moral din partea familei. Dar, pare-se că, ea ar fi avut totuși puțină pregătire religioasă. Iar cel mai important lucur, ea era botezată în numele Preasfintei Treimi, precum ea însăși îi mărturisește Avvei Zosima. Știa ea ceva de Iisus Hristos, mai ales că, viețuia aproape de Alexandria. Iar în acea perioadă – mijloc de secol IV, Patriarh al Alexandriei era chiar Sfântul Atanasie cel Mare[9], învățatul și luminatul ierarh al Bisericii Ortodoxe. Este greu de crezut că, tânăra Maria nu a fost impactată de lucrarea pastoral-misionară a Biserici Alexandriei. Este foarte puțin probabil, ca misiunea de propovăduire a Evangheliei, pe care o desfășura Sfântul Atanasie, împreună cu toți membrii Bisericii, pe care îi păstorea, să nu fi atins, câtuși de puțin, sufletul acestei copile.

            Și aici este cheia minunatei pocăințe, pe care. această femeie a făcut-o. Așa cum am arătat și mai înainte, Maria nu avea școală, deloc. Se pare că nici o relație potrivită cu membrii familei sale nu avea, de vreme ce, a ales să fugă de acasă. Un lucru este însă interesant, acela că, atunci când ea a ajuns în Ierusalim, la Biserica Sfântului Mormânt, de pe Dealul Golgota, a simțit nevoia să sărute Sfânta Cruce. Observăm limpede că ceva s-a mișcat în ființa ei. Ea simțea ceva, simțea o dorință, o chemare divină. Am putea crede că, în familia ei, așa cum o fi fost aceasta, Maria mai văzuse, mai auzise câte ceva despre Dumnezeu. Altminteri, tare greu am putea explica mergerea ei, până la locul unde era păstrată Sfânta Cruce. Și, mai mult de atât, dorința sa arzătoare de a o săruta. Există și ipoteză că, Dumnezeu a chemat-o în chip minunat, fără ca ea să aibă nici cea mai banală formare religioasă. Și cine poate desființa această supoziție? Cine poate afirma că Dumnezeu nu are puterea de a face un asemenea lucru? Numeni! Căci Domnul le poate pe toate și nu este nimeni care să-I stea împotrivă (cf. 2 Paralipomenă 20, 6).

            Oricum ar fi, important este că, Sfânta Maria Egipteanca a părăsit păcatul și s-a întors la Dumnezeu. Căci, așa cum am spus, aceasta este pocăința adevărată, oprirea din a mai săvârși păcatul, precum bine zice și Avva Pimen cel Mare. Să nu confundăm adevărata frângere a inimii, adevărata dorință de întoarcere la Dumnezeu, cu o smiorcăială copilărească, adesea însoțită și de lacrimi mincinoase. Darul lacrimilor este unul extrem mare. Este o reală binecuvântare de la Dumnezeu. Însă, dacă nu ajungem să schimbăm ceva în noi, dacă nu punem început bun vieții noastre, nimic nu ne salvează, chiar „dacă am umple oceanul cu lacrimile noastre”[10]. Același lucru îl spune și Sfântul Nicolae Velemirovici, prin cuvintele: „Adevărata pocăinţă nu înseamnă doar a te căi pentru păcatele făptuite, ci a-ţi întoarce desăvârşit sufletul propriu de la întuneric la lumină, de la pământ la cer, de la sine la Dumnezeu. Pocăinţa fără această întoarcere desăvârşită nu este altceva decât o joacă cu Dumnezeu şi cu sufletul propriu”[11]. Aceasta este învățătura Sfintei Biserici, cu privire la pocăință. Asta a făcut și Sfânta Maria Egipteanca în Biserica Sfântului Mormânt, atunci când i-a cerut Maicii Domnului să o ajute. Iată, încă o dovată a faptului că, ea avea puțină cunoaștere religioasă, de vreme ce recunoscuse icoana Maicii Domnului și prin ea i s-a adresat. De vreme ce și-a pus nădejdea în ajutorul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care, nu a întârziat să intervină.

            Apoi, încetul cu încetul, cea care era moartă din punct de vedere duhovnicesc, a înviat în chip minunat. Ea se vedea acum pe sine și se rușina de goliciunea ei sufletească. Spre deosebire de goliciunea trupească, pe care Sfânta Maria Egipteanca a îndurat-o în pustie, cea sufletească era cu mult mai rușinoasă și mai vătămătoare. De aici a început călătoria ei spre cer, iar drumul nu i-a fost deloc ușor. Râvna a fost cea care a susținut-o în ispășirea păcatelor, întrucât, aceasta învie morții,[12] după arată Sfântul Grigorie Teologul.

            Dumnezeu primește pe tot omul, oricât ar fi acesta de păcătos. Și nici un păcat nu poate întrece mila și iubirea lui Dumnezeu. Însă, în toată această bunătate, în toată deschiderea pe care Domnul ne-o arată, „El nu iartă pe cel ce nu se pocăiește”[13]. Pocăința este maica vindecării. Ea este scara care ne urcă acolo de unde am căzut, învață Sfântul Efrem Sirul. Darul pe care Dumnezeu ni l-a făcut, acela de a ne putea pocăi pentru păcatele noastre, este o mare minune a lumii. Ce oare am fi făcut, dacă pocăința nu ar fi existat? Cum am fi putut purta atâtea greutăți, aduse de greșitele noastre alegeri în viață? Probabil că nu am fi putut face acest lucru. Și, tocmai de aceea, Dumnezeu, Preamilostivul, ne-a izbăvit de un asemenea chin. El ne-a întins mâna Sa izbăvitoare, oferindu-ne posibilitatea înnoirii vieții pe temelia Hristos, precum relatează Sfântul Evanghelist Luca: „Și păgânilor le-a dat Dumnezeu pocăinţa spre viaţă” (Fapte 11, 17). Aceasta este dovada dragostei, pe care, Dumnezeu ne-o poartă.

            Acum, în încheiere, observăm cu ușurință valoarea acestei Duminici, pe care, Sfânta Biserică ne-o așează înainte. Observăm modelul desăvârșit de pocăință, al Sfintei Maria Egipteanca. Ea ne arată că, prin pocăință, oricât am fi de murdari, Dumnezeu ne primește înapoi și ne spală de toate relele noastre. Pocăința este dovada învierii noastre, din cumplita moarte a păcatului (cf. Romani 6, 23), iar acest lucru este posibil în Hristos și numai în Hristos, care este Domnul nostru și viața veșnică. Același Sfânt Apostol Pavel ne spune, în Epistola sa către Coloseni, următoarele: „Dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde se află Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu” (Coloseni 3, 1). În virtutea învierii noastre împreună cu Hristos, să ne îmbrăcăm în duh de pocăință, ca să petrecem veșnic în ceruri cu El.

            Dumnezeului nostru Slavă! Amin!

[1] Perioada Ptolemeică – A început în anul 305 î.d.Hr., când Ptolemeu I Soter (367-282 î.d.Hr.), un apropiat și un general în armata lui Alexandru cel Mare, a fondat această dinastie.  Ea a durat aproape trei veacuri, până în anul 30 î.d.Hr., când, Cleopatra a VII-a Filopator (69-30 î.d.Hr.), ultimul conducător al Regatului Ptolemeic din Egipt, regină și faraon al acestuia, s-a sinucis prin otrăvire. Acest lucru s-a întâmplat, urmare a cuceririi Egiptului de către Imperiul Roman, noua forță mondială.

[2] Viețile Sfinților – Luna Aprilie, Cuvioasa Maria Egipteanca, Editura Episcopiei Romanului, Mănăstirea Sihăstria, 2001, p.13.

[3] Sfânta Cruce în Ierusalim – Precum am arătat în cateheza din Duminica Sfintei Cruci, cinstitul și de viață făcătorul lemn, pe care a fost răstignit Mântuitorul Hristos, a fost aflat în Ierusalim, de către Sfânta împărăteasă Elena (mama Sfântului împărat Constantin cel Mare), la anul 326/327. Sfânta Cruce a stat în orașul sfânt, până la începutul secolului al VII-lea, atunci când, Ierusalimul a fost cucerit de persani, aceștia luând-o ca pradă de război. Sfânta Cruce a fost recuperată la anul 629, de către împăratul Heraclie (latină: Flavius Heraclius Augustus; greacă: Ἡράκλειος Hērakleios), care a reașezat-o spre cinstire.

[4] „Carte niciodată nu am învățat, nici pe altul citind sau cântând nu am auzit, dar Cuvântul lui Dumnezeu cel viu și lucrător învață pe om cunoștința.” – Viețile Sfinților – Luna Aprilie, Cuvioasa Maria Egipteanca, Editura Episcopiei Romanului, Mănăstirea Sihăstria, 2001, p.19.

[5] Minei – 1 Aprilie, Cântarea a IV-aI la Canonul din slujba Utreniei, Prăznuirea Sfintei Preacuvioasei Maicii noastre, Maria Egipteanca, Editura IBMBOR, București, 2014, p. 11

[6] Viețile Sfinților – Luna Aprilie, Cuvioasa Maria Egipteanca, Editura Episcopiei Romanului, Mănăstirea Sihăstria, 2001, p.7.

[7] Minei – 1 Aprilie, Sinaxar: Prăznuirea Sfintei Preacuvioasei Maicii noastre, Maria Egipteanca, p.13.

[8] A mințit-o! Șarpele a mințin cu nerușinare, atunci când i-a spus Evei că, dacă va mânca din rodul pomului celui din mijlocul raiului va fi ca Dumnezeu (cf. Facerea 3, 4-5).

[9] Sfântul Ierarh Atanasie cel Mare s-a născut la anul 298. El a devenit Patriarh al Alexandriei în anul 326 și a stat în scaun până în anul 373, când a trecut la Domnul.

[10] Arhimandrit Lazarus Moore, Sfântul Serafim de Sarov – O biografie spirituală, Editura Agapis, 2002, p.57.

[11] Sfântul Nicolae Velimirovici, Suta de capete de la Liubostinia, Editura Sophia, București, 2009, p. 11.

[12]„Înțeleg pe tatăl meu, cu care s-a petrecut ceva minunat. Era reținut acasă nu numai de povara anilor, ci și slăbit de boală și aproape de a-și da ultima suflare; și cu toate acestea, întărit de Duhul Sfânt, s-a încumetat să pornească la drum, ca să-l ajute (pe Sfântul Vasile cel Mare) cu votul său. Ca să povestim mai pe scurt, a fost pus în trăsură, ca și cum ar fi fost pus pe dric, și la întoarcere a venit întinerit, voinic, cu privirea în sus, înviorat de hirotonia și ungerea lui Vasile, ca și cum el și nu Vasile ar fi primit harul. Să se adauge și acesta la vechile exemple, din care se vede că munca dă sănătate, râvna învie morți și bătrânețea se înviorează, când este împinsă de Duhul Sfânt.” – Povestire a Sfântului Grigore Teologul în Introducere – Viața Sfântului Vasile cel Mare, PSB 17, Editura IBMBOR, București, 1986, p.20.          

[13] Sfântul Marcu Ascetul, Filocalia, Vol. I – Despre cei ce-și închipuie că se îndreptățesc din fapte, Editura Humanitas, București, 2017, p.225.